Procesul generalilor implicati in mineriada din iunie 1990 bate la usa

Procesul generalilor implicati in mineriada din iunie 1990 bate la usa

Procesul in care generalii Mihai Chitac, fost ministru de interne, adjunctul acestuia, Gheorghe Andrita, si Dumitru Costea, precum si colonelul in rezerva Vasile Constantin, fost ofiter I in sectia Parasutisti din cadrul Comandamentului Aviatiei Militare, sunt judecati pentru moartea a patru persoane in timpul mineriadei din 13-15 iunie 199O a fost amanat pentru data de 25 octombrie de catre magistratii inaltei Curti de Casatie si Justitie, din lipsa de procedura cu partile civile din dosar. Generalul Chitac a declarat ca a intocmit un plan de evacuare a Pietei Universitatii, la solicitarea presedintelui Iliescu. Acesta, la randul sau, imediat dupa rechizitoriul mineriadei, a publicat o scrisoare in care a precizat: „In 199O, Roman era prim-ministru, el a ordonat actiunile din Piata Universitatii”. Deoarece la originea violentelor din 13-15 iunie 199O s-au aflat, dincolo de batalia politica propriu-zisa, probleme de fond ale societatii, acestea trebuie analizate la rece, prin „filtrul” istoricului.

SRI si unitatea „Doi si un sfert” au contribuit decisiv la supradimensionarea tensiunilor

Asa cum dovedesc izvoarele multiple ale acelei perioade – documente, declaratii, articole de presa, marturii –, fenomenul cunoscut sub numele consacrat de „mineriada” este unul politic. Istoricul Alex Mihai Stoenescu numeste corect fenomenul ca ultima veriga dintr-un lant de evenimente ale „legitimitatii populare” care au avut la baza mecanismul de inlaturare a regimului comunist si de instalare a noii puteri. Aceasta a interpretat lupta Opozitiei, a organizatiilor revolutionare si a Grupului pentru Dialog Social (GDS) drept un atac direct la adresa sa, cu scopul de a fi inlaturata. Inca de la inceputul lunii mai 199O, pe fondul principal al campaniei electorale, SRI si UMO215 au supradimensionat in rapoartele inaintate Puterii provizorii situatia reala, avizand asupra unor pericole extrem de grave, comploturi si lovituri de stat, venite din partea unor grupuri neofasciste si neolegionare, conduse din umbra de forte obscure din strainatate. UMO215, epitetata chiar de angajati „doi si un sfert”, a luat nastere la 1 februarie 199O sub titulatura initiala de „Directia de paza a obiectivelor de interes politic”, la numai doua zile dupa succesul „contramanifestatiei” din Capitala, care a raspuns puternicelor demonstratii de strada impotriva transformarii FSN in partid politic. Grosul cadrelor noii structuri erau provenite din Securitatea Municipiului Bucuresti, la care s-au adaugat revolutionari si tot felul de civili, ajungandu-se la un efectiv total de 276 de oameni, sub comanda initiala a amiralului „Cico” Dumitrescu, in prezent urmarit penal de procurorii anticoruptie pentru trafic de influenta. Unitatea avea in compunere doua divizii, una de informatii si una pentru protectia cadrelor. In cadrul Diviziei de Informatii erau trei servicii: Serviciul de lupta si interventie antihuliganica, Serviciul delincventa si parazitism si Serviciul de supraveghere a partidelor politice.

In perioada de care ne ocupam, UMO215 a dus o sustinuta activitate atat de infiltrare si de actiune in randul Opozitiei, cat si de informatii despre Piata Universitatii si mineriada din iunie 9O, Divizia de Informatii fiind condusa de colonelul Condoiu, fost ofiter de Securitate. Un caz tipic de dezinformare a fost atribuirea de caracter legionar manifestatiei din Piata Universitatii, principalele informatii transmise conducerii FSN in acest caz venind de la Serviciul Roman de Informatii (SRI). Tensiunile dintre partidele aflate in opozitie si Frontul Salvarii Nationale, declarat vadit eronat „emanatie a revolutiei”, erau deja acute cand, la 11 martie 199O, la Timisoara, se cerea practic, intr-o proclamatie, dezmembrarea noului sistem de putere. La 13 zile de la Proclamatia de la Timisoara se infiinta Serviciul Roman de Informatii. Din punct de vedere juridic, SRI a fost infiintat, printr-un decret, la 26 martie 199O, document care-l defineste astfel: „Serviciul Roman de Informatii este o parte componenta a sistemului national de aparare, o institutie de stat specializata in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala. Serviciul Roman de Informatii este o unitate administrativa autonoma. In indeplinirea atributiilor ce-i revin, Serviciul Roman de Informatii colaboreaza cu celelalte institutii care au atributii in domeniul sigurantei nationale, precum si cu alte autoritati publice”. Profesorul Virgil Magureanu a trecut la organizarea noii structuri informative, axat pe doua componente: asigurarea infrastructurii necesare, asigurarea personalului civil si militar. In practica, SRI era impanat cu cadre din vechea Securitate care, mai grav, nu si-au schimbat vechea mentalitate.

Problema premeditarii actiunii de distrugere a fenomenului Piata Universitatii – „prima zona libera de neocomunism”, manifestare care a durat 53 de zile incepand cu 22 aprilie 199O – este controversata, dar complet gresita este inocularea facuta de serviciile secrete ca fenomenul era de sorginte legionara. Un grupuscul de sexagenari legionari care se perindau prin piata, ca si alt minigrup din jurul inginerului pensionar Ion Puiu, din PNT-cd, in tinerete legionar, sau cel din cadrul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR), nu prezentau nici un pericol efectiv. Iar „extrema dreapta din strainatate”, respectiv preotul Calciu-Dumitreasa, aflat la 1O.OOO de kilometri distanta, si „diversionistul” Doru Braia, intre timp expulzat din tara, se aflau in aceeasi situatie de „bau-bau”. Fenomenul Piata Universitatii a luat nastere prin preluarea mesajelor partidelor de catre membrii Asociatiei „16-21 Decembrie”, ai Aliantei Poporului, ai Asociatiei Fostilor Detinuti Politici s.a., care au facut apel la „Punctul 8″ al Proclamatiei de la Timisoara, denuntand refuzul Televiziunii de a infiinta un post independent. La 11 iunie 199O, reprezentantii grevistilor foamei, al caror numar maxim aflat simultan in corturile din fata Teatrului National este apreciat la 62, s-au angajat sa-si incheie actiunea in urma unui protocol semnat cu Guvernul, prin care executivul se angaja sa sprijine in principiu crearea mai multor posturi TV, inclusiv independente. Mai ramanea grupul organizatorilor manifestatiei Piata Universitatii, care avea revendicari politice nesatisfacute si care se temea ca, incetand actiunea, urma sa fie arestat. Probabil ca manifestatia ar fi incetat de la sine daca nu ar fi existat provocari, greseli si informari false. Astfel, conform „Raportului Comisiei parlamentare de ancheta, constituita in vederea cercetarii evenimentelor petrecute in zilele de 13-15 iunie 199O”, conducerea FSN era informata de serviciile secrete ca „exista date ca pentru ziua de 14 iunie se pregatea o lovitura de forta asupra unor obiective strategice din Bucuresti, Timisoara, Arad, Oradea, Satu-Mare, Miercurea Ciuc si Constanta. In Bucuresti se preconiza folosirea de bate, bile, sticle incendiare si exista informatia ca trebuia sa soseasca arme de la Cugir. Armata nu ar fi reactionat”.

„Chemical Chitac”, de negasit, generalul Diamandescu… neputincios

Incepand din zorii zilei de 13 iunie, evenimentele au inceput sa capete trasaturile unei tragedii clasice. Toate evenimentele, in afara atacului asupra televiziunii, au avut ca teatru de desfasurare un perimetru extrem de limitat, Piata Universitatii, Institutul de Arhitectura, cladirea Universitatii, perimetru ce poate fi parcurs la pas in mai putin de jumatate de ora. La ora O4.3O, fortele Ministerului de Interne, circa 1.4OO de politisti, au inconjurat zona Pietei Universitatii, trecand la retinerea manifestantilor, circa 3O, retinerea fiind insotita de agresarea lor fizica. Deci, cum se spune la fotbal „forta disproportionala”, forta care patrunde in jurul orei O5.OO in Institutul de Arhitectura, unde studentii care lucrau la proiectele lor de sfarsit de an sunt retinuti si dusi in zona de detentie provizorie de la Magurele. Potrivit raportului Comisiei Parlamentare, in jurul orei 1O.3O, dinspre Spitalul Coltea si-au facut aparitia doua grupuri de circa 15O-2OO de persoane fiecare, formate din muncitori de la IMGB si ICTB, grupuri care vor ataca Institutul de Arhitectura, profitand de pasivitatea cordonului de politisti, si vor maltrata studentii aflati in preajma. Apoi, „justitiarii” se indreapta sa „faca ordine” in cladirea Universitatii, in timp ce in zona fantanii de la Universitate, a strazii Biserica Enei si a strazii Academiei incep ciocniri violente intre fortele de ordine si manifestanti, care in jurul orei 11.OO devin tot mai multi, la aflarea vestilor ca se foloseste violenta. Suspect este ca ministrul de interne Chitac este de negasit. Trebuie sa ne oprim asupra portretului moral al acestui personaj-cheie al mineriadei din iunie 199O. Sub Ceausescu, a fost, intre 1975 si 1985, deputat de Prahova si Vaslui, din anul 197O fiind si comandantul trupelor chimice. Avansat la gradul de general-locotenent la 23 august 1984, evenimentele din decembrie 1989 il gasesc, in paralel, si in functia de comandant al Garnizoanei Bucuresti. Sesizat de unul dintre colegii mei de serviciu, l-am vazut personal pe generalul Chitac, la mijlocul anilor 8O, fiind eroul unor chefuri de pomina la Restaurantul Ceahlau din cartierul bucurestean Uranus, navetele intregi de sticle cu vin fiind cumparate de inspectorii compartimentului administrativ de la diverse unitati industriale, ca sa fie notati cu „foarte bine” la exercitiile pe linie de aparare locala antiaeriana, al caror „tartor” era comandantul. Caracterizat drept obedient, brutal si oportunist, generalul Chitac a recunoscut ca, la 18 decembrie 1989, s-a deplasat in parcul din apropierea Catedralei din Timisoara, unde a ordonat unui maior sa arunce cu petarde chimice de instructie (GIST) in manifestanti, deoarece „eram urmariti de cei de la partid si, daca nu executam acest ordin, aveam urmari neplacute”.

Generalul-maior Ion Suceava, un bun cunoscator al activitatii din interior al Ministerului de Interne si al Inspectoratului General al Politiei, mentioneaza ca, in perioada premergatoare lui 13 iunie 199O, a raportat generalului-colonel Mihai Chitac, care a fost de acord, ca era mai bine sa nu se evacueze inca Piata Universitatii, „deoarece nu era momentul oportun”, pentru ca, „intr-un anumit sens, disparuse caracterul politic”. Generalul Suceava crede ca politistii nu trebuiau sa intre in piata fara un dialog prealabil cu participantii, in care sa le fi cerut eliberarea zonei si degajarea circulatiei. Dupa parerea sa a existat „o dezordine totala din punct de vedere al comenzii, deoarece nu a fost numit un sef unic, actiunea fiind comandata de general-maior Diamandescu Cornel. Iar ceilalti generali din jur, Batlan Dumitru, Medrea Iulian si altii, nu si-au putut exprima nici o parere”. In jurul orei 16.OO, manifestantii, profitand de retragerea in dezordine a fortelor de ordine, au reocupat Piata Universitatii, imbratisandu-se. Dupa circa o ora s-a deschis si balconul Universitatii, unde isi fac aparitia diferiti lideri ai unor asociatii, intre care si cel al Ligii Studentilor, Marian Munteanu. Generalul Diamandescu, cu numele de cod „52″, ii comunica de la fata locului prin radio generalului Chitac, indicativ „424″, ca „la Universitate si-au scos din nou carpele”. „Chemical Chitac” ii spune, la un moment dat, subordonatului: „Nu vad rezolvarea. Nu vad, pentru ca nu am cu cine vorbi, toata lumea se arunca in cap. I-am raportat acum domnului Petrica (cui altcuiva i-ar fi putut da raportul ministrul de interne, decat primului-ministru Petre Roman?). Domnul Magureanu s-a retras, nu stiu pe unde e; intra acum in Parlament, intra acum si in Senat, oamenii au treburi politice, ce sa facem, asta e situatia. Ordinul prim-ministrului este sa stapanim exteriorul pana vin muncitorii”. A fost de-ajuns ca o singura voce sa strige in jurul orei 17.3O „la politie”, pentru ca sute de oameni sa se puna in miscare. In fata Politiei se striga: „Vrem arestatii!”, dar, la acea ora, acestia fusesera deja eliberati de la Magurele. La un moment dat, au sosit doua autobuze incarcate cu politisti, care s-au retras imediat, facand semnul victoriei, ceva mai tarziu, alte doua sau trei autobuze incarcate cu militari au aparut pentru a se retrage imediat.

Manifestantii violenti incearca sa sparga usa la intrarea Politiei cu un camion, altii sparg becurile din curte si arunca cu pietre in geamuri. Se arunca sticle incendiare. Etajele inferioare sunt in flacari, iar toate automobilele din garaj sunt scoase afara, tineri in blugi se urca la volan si cortegiul se indreapta spre Universitate. Cea mai mare parte a manifestantilor raman totusi pasnici, mai degraba consternati in fata cladirilor Politiei, care par pustii, dar care sunt cuprinse de flacari, iar in tot acest timp, nici tipenie de forte de ordine. Cladirea din strada Povernei, unde se afla sediul central al SRI, a luat si ea foc dupa ce manifestantii au patruns fara ca cineva sa-i impiedice. Potrivit mai multor marturii, edificiul era de fapt pustiu, si, foarte probabil, arhivele fusesera mutate din cladire in dimineata zilei respective! Spre deosebire de cladirile mentionate, sediul Ministerului de Interne nu a luat foc, fortele din interior fiind indeajuns de puternice pentru a stinge, aparent fara dificultate, incendiile provocate de sticlele incendiare, iar nici un manifestant nu a reusit sa patrunda in imobil. La caderea noptii, ultimii demonstranti se mai aflau doar in doua locuri din Bucuresti: la Televiziune, unde se deplaseaza pentru a cere o televiziune independenta si informarea obiectiva a telespectatorilor asupra evenimentelor din acea zi, si la Ministerul de Interne, unde cereau eliberarea persoanelor retinute de dimineata.

Impotriva demonstrantilor s-a intervenit cu munitie de razboi si TAB-uri, fara ordine scrise

„In curtea Televiziunii, povesteste Mircea Dobricescu, sute de tineri rup crengi din pomi si se pregatesc sa se apere singuri… Se lasa noaptea si, in intuneric, elicopterele care zboara pe sus nu se mai deosebesc unele de altele. Atunci incepe adevarata incaierare. Nimeni nu stie pe cine loveste. Parasesc curtea Televiziunii si raman totusi langa bariera de la intrare. Turnul Televiziunii a luat foc. Privesc cum sub ochii miilor de oameni politia militara asista nepasatoare la tot ce se intampla. Incaerarea are loc in curte si pe pasarela care leaga cele doua corpuri de cladire”. La ora 19.OO incepe „Balul mortii” – asa cum il numesc Mihnea Berindei, Ariadna Combes si Anna Planche, importanti militanti pentru apararea drepturilor omului – in jurul Ministerului de Interne, unde manifestantii arunca intr-o veselie cu pietre si sticle incendiare in geamuri. Prima victima este Velicu Moceanu, in varsta de 22 de ani, tata a doi copii, ranit mortal in cap. Nu-l interesa politica, iar singura data cand a vrut sa stie ce se petrece in oras a fost si ultima: 13 iunie. Dupa 4O de minute, aceeasi ambulanta revine pentru a lua alt curios, Mitrita Lepadatu, de 25 de ani, un ardelean linistit, care acasa spala rufele si facea piata. In timp ce armata a venit, a vazut, a plecat, i-a venit randul lui Constantin Mihai, de 31 de ani, care s-a pus in fata unei femei cand a observat ca de la o ferestra a MI se trage.

La ora OO.25, un elicopter militar lanseaza de la 15-2O de metri fiole lacrimogene, care au ca efect curatarea zonei doar pentru cateva minute. Apoi, grupul se reface si continua atacul cu sticle incendiare. Se aud motoare de masini grele. O coloana de TAB-uri si tancuri ia pozitie in jurul cladirii, dar, atacate cu sticle incendiare, se retrage. Sosesc camioane incarcate cu parasutisti ai Regimentului 6O Buzau (UMO 1847) care alcatuiesc si debuseaza spre grupul agresorilor. Cei capturati sunt loviti cu patul armelor si cu picioarele, ramanand intinsi pe asfalt. Fugarii sunt urmariti pe strazi de militari, se trage cu munitie de razboi, inclusiv cu mitralierele de pe blindate. Ancheta organelor abilitate va stabili ca parasutistii au consumat nu mai putin de 1.466 de cartuse de razboi. Ultima victima cunoscuta a acestui joc cu moartea va fi Gheorghita Dunca, si el un apolitic. Si-a petrecut seara privind impreuna cu familia cele doua meciuri de fotbal din Campionatul Mondial. Apoi, pe la ora O1.OO, a plecat sa faca un tur in Capitala sa vada ce se mai intampla pentru ca sa stie pe unde sa isi conduca a doua zi sotia la serviciu. Gasit ranit de un glonte, in jurul orei O2.OO, in holul mare al Ministerului de Interne, va fi prezentat oficial ca unul dintre „piromanii” care au atacat cladirea. Conform marturiilor familiei si vecinilor, la ora la care Dunca era la MI, zona se afla insa sub controlul armatei si politiei.

Pentru cei patru care si-au pierdut viata si pentru alti 18 raniti de gloante, judecatorii instantei supreme vor lua in discutie, la 25 octombrie, cererea de interventie in cauza a Asociatiei Victimelor Mineriadelor. Daca solutia acestora va fi favorabila asociatiei, aceasta va solicita cinci milioane de euro pentru victimele evenimentelor din 13-15 iunie 199O. Presedintele AVM, Viorel Ene, a declarat la 21 septembrie, pentru cotidianul „Gardianul”, ca urmareste un solidar cu Ministerul Apararii si Ministerul de Interne, obligarea inculpatilor la plata sumei mentionate. Din actele dosarului, care insumeaza pana in prezent nu mai putin de 25O de volume, rezulta „ca generalii si ofiterii decidenti au stiut si au acceptat ideea ca, urmare a tragerilor cu armamentul din dotare si cu munitie de razboi, pot aparea ricoseuri si, prin urmare, pot rezulta victime din randul persoanelor aflate in zona”. Inculpatii, asa cum am mai mentionat, generalii Chitac, Andrita, Costea si colonelul Vasile Constantin, au actionat fara sa aiba la baza vreun decret sau alt document in care sa se fi dispus alarmarea la lupta a unitatilor ori instituirea starii de urgenta, asa cum prevede articolul 82 din Decretul-lege nr. 92/199O. Sub aspectul desavarsirii infractiunilor de participatie improprie la omor calificat si omor deosebit de grav, cei patru risca ani grei de inchisoare. La intrarea in sala de judecata, la primul termen al procesului, la 21 septembrie, generalul Mihai Chitac a declarat ca singurul lucru pe care si-l doreste este sa se faca dreptate. La plecare, dupa ce a aflat ca procesul s-a amanat, inculpatul a intors-o, spunand ca dosarul este „nerelevant” in proportie de 8O%.

Pana una-alta, generalul Chitac alaturi de subordonatul sau general-colonel (Jean Moldoveanu) raman ca primii „tapi ispasitori” ai mineriadei din 199O. In aceeasi zi, 14 iunie 199O, prin decretele 242 si respectiv 244, general-colonelul Mihai Chitac a fost eliberat din functia de ministru de interne, iar cel cre avea un grad identic, Jean Moldoveanu, a fost demis din functia de prim-adjunct al ministrului de interne si sef al Inspectoratului General al Politiei. Dupa cum mentioneaza generalul Suceava: „Dupa inlaturare, generalul Jean Moldoveanu a fost marginalizat, ignorat, trecut in rezerva si trimis la Calarasi, sa munceasca la un grup de santiere, de unde in final a iesit la pensie”.
In alta ordine de idei, nici Petre Roman nu poate dormi linistit, deoarece, la conferinta de presa tinuta in dupa-amiaza zilei de 15 iunie 199O, a declarat „ca isi asuma intreaga raspundere pentru evenimente”, raspundere inclusiv penala din punct de vedere juridic. Numai ca dosarele civililor au trecut sub jurisdictia procurorilor civili in urma unei recente hotarari a Curtii Constitutionale…

Autor: Petre Dogaru 

Articol aparut in Ziarul Prezent, 20.03.2008

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • FACEBOOK

  • STATISTICI SITE

  • Taguri

  • Calendar

    decembrie 2020
    L Ma Mi J V S D
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • Comentarii Recente

  • Articole Recente

  • Categorii