• SONDAJ

    [socialpoll id="2304033"]
  • Dosar: Mineriada

    Dosar: Mineriada

    Nu peste mult timp, dupa ce va primi o condamnare cu suspendare sau va fi eliberat pe motive de sanatate, Ion Iliescu isi va scrie Memoriile. Nu vom afla nimic nou. Autorul a spus de mult ce avea de spus. Ion Iliescu s-a exprimat si s-a explicat mereu, dar declaratiile si asa-zisele lui carti nu au facut decat sa demonstreze ca acest politician rezistent e totodata un fanatic. Nu un fanatic entuziast, ci un posedat veteran. Ideile lui Ion Iliescu s-au fixat de la prima indoctrinare, la mijlocul anilor ’40, sub dictare comunista. In urmatorii 60 de ani, nimic nu s-a schimbat in gandirea acestui om si nici nu se putea schimba. Ar trebui sa intelegem ca, in fond, comunismul doctrinar nu e o suma de idei in evolutie, ci o singura prescriptie, complet nonintelectuala si antisociala. E vorba de practica politica a conspiratiei si de tehnica loviturii de stat. Prin urmare, o practica si o tehnica. Cuvintele si scrierile lui Ion Iliescu nu spun nimic despre personaj. Practica si tehnica descriu tot.
    Ion Iliescu incheie 60 de ani de practica politica asupra Romaniei cu un bilant sinistru: participarea la trei lovituri de stat. In 1945-’47, ca ucenic-asociat. In 1989, ca prim conspirator. Intre 13 si 15 iunie 1990, ca sef de stat. De fiecare data, statul roman a fost transformat prin forta, iar schimbarea a fost legitimata prin mici razboaie civile controlate. De fiecare data, un grup de soc recrutat de o elita conspirativa a zdrobit o minoritate fara adancime populara, sub privirile unei societati slabe, nepregatite pentru riposta solidara. Insa ultimul dintre aceste razboaie civile controlate, asa-zisa mineriada din 13-15 iunie 1990, a avut trasaturi distincte. Lovitura de stat din 1945 a fost usurata de dezordinea si oboseala sistemelor democratice, la sfarsitul razboiului. Armata sovietica a asigurat, la fata locului, deznodamantul. In decembrie 1989, rasturnarea s-a sprijinit pe acordul general impotriva persoanei lui Ceausescu si a fost usurata, din nou, de contextul international, dominat, acum, de epuizarea sistemului sovietic. In schimb, mineriada din 13-15 iunie ’90 a fost o lovitura de stat fara context international. Nici un razboi in afara si nici un grup conspirativ intern nu au facut necesar acest mic razboi civil controlat. Initiatorul, Ion Iliescu, era sef de stat. Mineriada din iunie ’90 a fost sangeroasa, dar a lasat, in primul rand, amintirea unui act de violenta fara sens istoric. Intr-adevar, iunie ’90 nu a avut nimic necesar sau inevitabil. Cu o exceptie: problemele restante de legitimitate ale regimului Iliescu. Instalat in decembrie ’89, grupul Iliescu nu a reusit nici sa convinga, nici sa supuna intreaga societate. Contestatia a iritat extraordinar. Ion Iliescu, veteran al unei singure practici si conspirator de profesie, a reactionat punand in miscare o lovitura de stat si legitimand-o printr-un razboi civil controlat. Mineriada din iunie ’90 a fost, din acest motiv, cel mai premeditat si cinic dezastru istoric cunoscut de romani. Mineriada a fost, de fapt, a doua venire la putere a grupului Iliescu. In ciuda miscarilor de mase, ea a avut un caracter extraordinar de personal. Asa cum vor dovedi, probabil, documentele aflate la indemana procurorilor, Ion Iliescu a fost motorul si garantul unei rafuieli cumplite cu toti aceia care au refuzat sa se aseze in schema istorica pe care Iliescu o cunostea inca din 1945. Minerii, in frunte cu Miron Cozma, personaj turbulent si incapabil de discernamant, au fost o armata personala, nu o forta sociala.
    Sute de oameni au fost batuti bestial in mijlocul propriului lor oras. Universitatea, sedii ale partidelor de opozitie, redactii de ziare au fost facute tandari. O mie si mai bine de barbati si femei au fost umiliti si interogati ilegal, la o cazarma din Magurele. Oameni aflati pe strada au fost smulsi de pe trotuar si ucisi de grupuri de mineri. Creierii lor s-au lipit de peretii cladirilor din centrul Bucurestiului. Nimeni nu a calculat, inca, numarul celor ucisi. Statistica se afla sub pamant, la Cimitirul Straulesti, unde au fost basculate in graba cadavrele. O generatie de emigranti s-a nascut pe loc si a parasit tara rapid. Romania e cunoscuta si azi, in multe parti ale lumii, drept “tara in care vin minerii”. Socul cumplit din zilele lui iunie ’90 a fost urmat de consecintele politice. Regimul Iliescu a pornit o epoca de autoritate psihologica si publica ce poate fi asemanata doar cu respectul pe care il obtin, in scoli, batausii. De aici acel aer de partid aflat acasa, degajat de PSD, pana la recenta deconspirare a chiriasilor sai arabi. Insa cea mai grava consecinta se afla altundeva.
    Mineriada lui Iliescu a mentinut societatea romaneasca intr-o formula veche. A treia lovitura de stat din cariera lui Ion Iliescu a relansat un ciclu istoric activ in toata istoria ultimilor 60 de ani: tirania contrazisa abia dupa ce si-a implinit menirea. “Barbarii de tirani” din imnul national nu sunt eroii unui vers de duzina, ci figuri permanente ale istoriei noastre recente.
    Puterea si fascinatia exercitate de Ion Iliescu nu au gasit replica, vreme de 15 ani. Nici o persoana nu a urcat dincolo de dependentele sale mizere, la inaltimea functiei publice, pentru a apara bunul nume al democratiei. In consecinta, vreme de 15 ani, democratia si promisiunea ei de justitie si egalitate cetateneasca s-au imbibat de neincredere si cinism, sub privirea satula a functionarilor si magistratilor care i-au populat scaunele si i-au consumat privilegiile.
    O cotitura neasteptata de context ar putea pune capat noului ciclu de aservire inaugurat de Ion Iliescu, in 13-15 iunie 1990. Dar societatea romaneasca ramane cu o problema: ea trebuie sa gaseasca puterile si instrumentele ce o vor feri sa mai fie martorul unui ciclu de barbarie dus pana la capat.

    Raport GDS* asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucuresti
    Fragmente

    Golania

    Duminica, 22 aprilie, in Bucuresti au avut loc doua mitinguri electorale: cel al PNTCD si al Uniunii Democratice de Centru. In afara de acestea, asociatiile independente 16-21 Decembrie si Alianta Poporului au organizat un mars de protest, devenit obisnuit, spre Piata Victoriei si Televiziune. Dupa terminarea mitingurilor electorale mii de participanti au luat parte si la marsul organizatiilor independente. La intoarcerea coloanei de demonstranti de la Televiziune, o femeie din coloana este ranita grav la cap de un ghiveci cu flori aruncat de la etaj. Demonstrantii blocheaza circulatia in Piata Universitatii.
    Marti, 24 aprilie, in jurul orelor 4.30-5.00, apar autobuze ale politiei si camioane ale armatei cu trupe. Manifestantii si politistii discuta pasnic. In jurul orei 5.30, armata se retrage spre camioane, demonstrantii ii aplauda, cand deodata, politia ataca deosebit de violent manifestantii. Brutalitatea a starnit indignarea. Lovind cu bastoanele, pumnii, picioarele barbati, femei si batrani, cei 700 de politisti au eliberat zona in cateva minute. Nici unul din cei circa 150 de manifestanti nu a opus rezistenta. In Piata Universitatii incep sa vina din ce in ce mai multi oameni pentru a protesta. Se fac arestari si unele persoane sunt supuse violentelor in vazul lumii, provocand o crestere in continuare a tensiunii. Sub presiunea tot mai mare a demonstrantilor, politia si armata se retrag in jurul orei 12.
    Din acest moment pana la 13 iunie, aceasta zona a fost in permanenta inchisa circulatiei, fiind sediul demonstratiei denumita “Piata Universitatii”.
    In dimineata zilei de 24 aprilie a avut loc intrunirea CPUN, unde a fost discutata si problema acestei demonstratii. Presedintele CPUN – Ion Iliescu – a cerut ca pe baza unei informari sa se voteze motiunea prin care Piata Universitatii sa fie eliberata prin forta. Domnul Iliescu a facut referiri jignitoare la adresa manifestantilor. Epitetul “golan”, atribuit manifestantilor, a fost insusit de acestia si transformat intr-un titlu de noblete. In 27 aprilie apare Comunicatul Pietei Universitatii, prin care se incearca a se da o forma concisa si unitara revendicarilor manifestantilor. Comunicatul subliniaza ca demonstratia nu este indreptata impotriva unor persoane sau formatiuni politice, ci impotriva unui sistem – sistemul comunist. Comunicatul este apropiat, in mai multe pasaje, atat de Platforma-Program a FSN, prezentata natiunii in seara zilei de 22 decembrie 1989, cat si de Proclamatia de la Timisoara.

    13 iunie. Piata Universitatii

    La ora 2, in noaptea de 12 spre 13 iunie, Alianta poporului a inceput sa-si stranga corturile, instalatia de sonorizare, inclusiv generatorul electric si s-a retras din Piata. Majoritatea oamenilor au ramas pe loc – pe esplanada din fata Teatrului National. Acestia erau, in special, persoane din Bucuresti sau din provincie, care se stabilisera acolo, si care incercau, cel mai adesea cu deznadejde, sa duca mai departe, prin insasi prezenta lor acolo, mesajul protestatar pe care manifestatia din Piata il formulase inainte de 20 mai. Era, totodata, un numar de grevisti ai foamei. Cu totul, se gaseau acolo cam 250 de persoane.
    La ora 3.30 au aparut cordoane masive de politisti in zonele Luceafarul, Rosetti, Biserica Enei, Batiste, Dalles. La ora 4 a avut loc atacul politiei, pe cat de scurt, pe atat de crud si violent. Multi dintre cei prezenti la acea ora in Piata dormeau in corturi. Politistii au distrus corturile si au calcat totul in picioare, inclusiv pe cei aflati inauntru. Absolut toata lumea a fost arestata, inclusiv grevistii foamei, al caror perimetru se afla sub protectia Ministerului Sanatatii. Unii dintre cei ridicati au fost dusi la Jilava – cei raniti, la spitalul inchisorii; altii, in arestul Politiei Capitalei – aceasta a fost in general soarta grevistilor foamei – de unde au fost eliberati dupa cateva ore. Altii – cei mai numerosi – au fost dusi la scoala MI de la Magurele. Dupa 10 minute de activitate a fortelor de ordine, ultimele vestigii ale Golaniei disparusera.
    Intreaga evolutie a evenimentelor din ziua de 13.06 si-a avut radacinile in indignarea pe care atrocitatile comise in zori de catre politisti a produs-o printre bucuresteni, in special printre cei care simpatizasera cu manifestatia maraton din Piata Universitatii. Intre orele 6 si 7, arterele de acces catre Piata Universitatii au fost blocate de catre camioane, autobuze si diferite vehicule ale Politiei. Circulatia troleibuzelor a fost intrerupta si statia de metrou a fost inchisa. Vestea evenimentelor violente din zorii zilei s-a raspandit si, dupa ora 8, s-au format grupuri de persoane care comentau cele intamplate, in special in zona Spitalului Coltea si a Bisericii Enei. In zona Biserica Enei, tensiunea este adusa la cote inalte prin prezenta unui grup agresiv de “muncitori de la IMGB”, care se dizolva infiltrandu-se printre manifestanti.
    Spre ora 13.30, un autobuz cu politisti – spre care sunt aruncate cateva pietre – se retrage in huiduielile multimii. Imediat dupa aceea, in dreptul Bisericii Enei, politistii bat cativa manifestanti, pe care ii urca in duba 31-B-452, si continua sa loveasca in cei din jur, ceea ce ii radicalizeaza pe demonstranti. Spre ora 14, manifestantii rastoarna si lovesc o duba a politiei, pe care initial o banuiesc ca fiind plina cu arestati, si o persoana usor identificabila din imaginile inregistrate pe banda video ii da foc. In jurul orei 16 apar primele sticle incendiare, de care politistii se feresc, asezandu-se in spatele barajului de autobuze. In momentul in care politistii se departeaza de autobuze, acestea incep sa arda. Spre ora 16.15 politistii parasesc Piata, fugind spre Teatrul National – Batiste. Autobuzele ramase in zona sunt incendiate succesiv. “Un grup de tineri – care in nici un caz nu erau studenti – aduceau un autobuz cu geamurile sparte. M-am gandit ca vor sa-l scoata din zona si sa-l salveze… Dupa cateva minute a inceput si acesta sa arda. Personal nu am vazut sticle incendiare, dar autovehiculele de care se apropia grupul de tineri incepeau sa arda” – noteaza un martor ocular.
    Incendierea masinilor s-a facut foarte repede. Pe langa autobuzele abandonate de politisti au trecut grupuri de tineri care, cu un aer mai curand plictisit, au spart metodic geamurile. Ulterior s-a presupus ca aceasta s-a facut pentru a asigura circulatia aerului, necesara “unei bune arderi”. Masinile au fost incendiate, aproximativ simultan, fara ca lumea sa stie, in general, cine a facut-o. Spre surprinderea tuturor, nici un rezervor nu a explodat. Din Piata vor pleca mai multe grupuri, unele spre Politie (ora 16), altele spre Televiziune (ora 18.15).

    La Inspectoratul General al Politiei si Ministerul de Interne

    Dupa ora 16, o parte dintre cei aflati in Piata Universitatii se decid sa se indrepte spre cladirea Inspectoratului General al Politiei, pentru a cere eliberarea persoanelor arestate in cursul diminetii. Se striga “Vrem arestatii”, dar nimeni nu intra in curte, cu atat mai putin in cladire. Nu exista, initial, nici un indiciu de violenta.
    Au aparut apoi cativa baieti curajosi (unul dintre ei, cu casca rosie de motociclist pe cap, pe care nu si-a mai scos-o) care au incitat multimea si au inceput sa sparga geamurile cu rangi metalice si sa loveasca masinile aflate acolo.
    Imobilul a inceput sa arda atunci cand nici un manifestant nu intrase in el. Prima data s-a vazut foc la etajele 3-4; apoi, s-a vazut fum si foc la etajul 1 – probabil in urma aruncarii cu sticle incendiare din exterior. O parte din manifestanti au incercat sa stinga focul, folosind instalatiile adecvate, pe care in mod normal ar fi trebuit sa le manevreze pompierii. Acestia nu au aparut, desi cazarma lor se afla extrem de aproape, iar fumul era extrem de vizibil.
    La ora 17.30 are loc evacuarea cladirii. Politistii coboara in curtea interioara, pe care, apoi, o parasesc. Nici un politist nu e atacat, asa cum nici un politist nu pare dispus sa-i pedepseasca pe presupusii agresori. Din interiorul cladirii se puteau lua arme si munitii, care fusesera abandonate in locuri accesibile. In curte erau imprastiate cartuse, care puteau fi luate de oricine, dar nimeni nu pare interesat sa o faca.
    Spre seara, tot mai multa lumea coboara dinspre Calea Victoriei spre Ministerul de Interne. Atmosfera este confuza. Nu se stie cum, in cladirea SRI izbucneste un incendiu puternic. La cateva sute de metri, pompierii stau impasibili in cazarma. Un om inimos a pus in functiune furtunul unui hidrant si lupta singur cu flacarile. Nimeni nu intelege nimic.
    Pe la ora 19 agresivitatea multimii creste. Primele sticle incendiare sunt aruncate asupra cladirii. Dinauntru se trag focuri de avertisment. Se trage, dar nu in agresori. Prima victima – un barbat de 35 de ani, impuscat in cap – cade la ora 19.20.
    La ora 19.30 soseste dinspre statia PECO de la Mihai Voda o coloana de TAB-uri si camioane militare. Nimeni nu arunca cu pietre sau sticle incendiare in TAB-uri; singura tinta e Ministerul de Interne. Sunt provocate incendii pe ziduri si in diferite camere, la subsol sau la etaj; cele din interior sunt repede stinse. Cativa tineri incearca escaladarea geamurilor. Se trage, dar nu in ei. La ora 20.25 cade inca o victima: tot un tanar, impuscat in cap, ca si primul – un privitor pasiv. Spre ora 24 regula jocului se schimba. Contra manifestantilor se intervine serios, cu scutieri si TAB-uri. Ministerul este despresurat cu totul, iar armata continua sa urmareasca manifestantii dintre care, evident, nici unul nu avea arme de foc. Manifestantii sunt respinsi pe Calea Victoriei spre Casa Centrala a Armatei. Incropesc o baricada aproximativ intre Libraria Eminescu si cofetaria de vis-à-vis. Manifestantii – o mana de oameni – ataca cu sticle incendiare, soldatii trag foc automat, in rafale repetate. Incidentele continua pana spre ora 3.

    La Televiziune

    In jurul ore 14.30, un speaker de la Actualitati citeste un comunicat al presedintelui, in care se afirma ca grupuri organizate sunt pe cale de a veni la anumite obiective de stat, printre care, probabil, Televiziunea, si roaga fortele fidele democratiei sa apere aceste obiective. In jurul orei 17, se transmite pe post un comunicat al Guvernului cu continut asemanator. Pe la ora 18.15, in Piata Universitatii se formeaza o coloana de manifestanti care se indrepta spre Televiziune, in semn de protest pentru modul brutal in care fusese evacuata Piata, pentru modul impropriu de prezentare a stirilor etc. La 19.35, primii manifestanti ajung la Televiziune. Aspectul lor este cu totul pasnic. Pe la ora 19.45 cativa tineri (5-6), de varsta soldatilor, sar gardul cam in acelasi timp (gardul dinspre Calea Dorobantilor). Tinerii alearga paralel cu gardul, in interior, chemand lumea inauntru. O multime de oameni se hotaraste sa sara gardul. Soldatii care fac cordon “de paza” in jurul cladirii permit trecerea manifestantilor printre ei; cand nu e spatiu suficient, se dau inapoi un pas-doi, ca sa poata trece oamenii. Printre persoanele pline de verva se observa cineva care, atunci cand se apropie de cladire, isi pune in cap o casca rosie de motociclist, cu care ramane. Manifestantii doreau o discutie cu conducerea Televiziunii (Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu) in care sa ceara urmatoarele: sa intre in emisie dupa Actualitati; sa informeze corect tara in legatura cu evacuarea violenta a Pietei Universitatii; sa intrebe Guvernul ce s-a intamplat cu grevistii foamei; sa ceara eliberarea arestatilor.
    Cand delegatia (10 persoane) se pregatea sa intre in cladire, din multime se desprinde un grup care forteaza intrarea (sparge un geam, intra in cladire, deschide usa de acces dinauntru) si cere celorlalti sa-l urmeze (ora 19.53). Un martor ocular, grevist al foamei, noteaza: “In afara de delegati reprezentanti ai celor din Piata Universitatii, pe care ii cunosteam, se ingramadeau si se agitau spre usa cativa indivizi pe care nu ii mai vazusem niciodata si care se manifestau foarte turbulent. Dandu-mi seama ca acestia ar putea pune in pericol buna desfasurare a dialogului sau chiar ar putea impiedica total acest dialog, am scos de la gat insemnul de grevist al foamei, l-am inaltat deasupra capului si le-am cerut sa iasa imediat afara din cladire, deoarece nu-i recunosc ca reprezentativi pentru cei din Piata Universitatii.
    Acestia s-au potolit pentru moment, ragaz in care m-am adresat soldatului fruntas care pazea usa studioului unde eram adunati, cu rugamintea de a transmite celor dinauntru ca delegatia este constituita si asteapta sa fie invitata la dialog.
    Dinauntru s-a auzit un raspuns pe care nu l-am inteles. Grupul turbulent a declansat atunci in mod deschis atacul impotriva noastra, scotand dintr-o data din vesminte bate de lemn cu care au inceput sa ne loveasca in cap, in spate si pe unde apucau”.
    Cam in acelasi timp in care cei din interior sunt batuti si pusi pe fuga, din 2-3 camioane deschise care vin pe strada Pangratti, apare un grup agresiv care striga: “Iliescu, nu uita/ tara e de partea ta”. Sunt cam 50 de persoane, inarmate in special cu pari, drugi de lemn. Cei mai multi au un aspect neglijent (murdari), dar printre ei exista si cativa cu infatisare ingrijita (de exemplu in costum). Grupul intra pe poarta Dorobanti.
    Declaratia unui martor ocular: “Demonstrantii au patruns in curte, ocupand o parte a ei, fara a fi violenti. Tentativele de spart geamurile au fost sanctionate chiar de demonstranti. Violenta a inceput atunci cand din interior demonstrantii care fusesera lasati sa patrunda au inceput sa iasa tipand, urmariti de civili inarmati cu bate care loveau in dreapta si in stanga si care apoi au fugit sau au fost prinsi de catre demonstranti. Acestia au fost atacati tot cu bate dinspre b-dul Dorobanti”.
    Pe la ora 20.30, emisia se intrerupe cu totul, inclusiv mira, din decizia Ministerului Postelor si Telecomunicatiilor. Lipsa de motivatie tehnica a intreruperii a fost expusa intr-un comunicat al Sindicatului Liber al Lucratorilor din Televiziunea Romana. Mai mult, orice telespectator stie ca, daca are loc o defectiune in studio, pe ecran apare mira, transmisia neoprindu-se de fapt. Violentele au loc in continuare, in partea cladirii dinspre Calea Dorobantilor. In acel loc sunt prezenti permanent sute de soldati care nu intervin nici atunci cand se arunca cu pietre sau sticle incendiare, dar la cativa metri de ei. La ora 1.00, reflectoarele din cladire se sting; reflectoarele din curte (de pe sol) sunt sparte unul cate unul; se face o pauza in aruncarea de sticle incendiare; armata ataca pe manifestanti. Printre militari sunt si civili, unii in costum si cravata. Arestarile se fac de catre o echipa mixta, doi civili plus doi militari. Civilii sunt foarte agresivi, lovesc cu batele sau cu piciorul in figura victimei, care nu se poate apara avand ambele maini tinute la spate.

    14 iunie. Minerii in Piata Universitatii

    Trei trenuri au plecat din Petrosani spre Bucuresti la orele 22.10, 22.20, 23.12, in 13 iunie. Un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre Bucuresti. Trenurile au ajuns la Bucuresti intr-un moment in care calmul fusese restabilit complet.
    Piata Universitatii in zorii zilei de 14.06.1990, vazuta din balconul Facultatii de Geologie: “Pe la ora 5.10-5.20, in Piata au intrat minerii, dotati cu rangi, topoare, bate, bastoane, cabluri etc., alergand dintr-o parte in alta a Pietei, nedumeriti si nemultumiti probabil de linistea adanca in care era scufundat Bucurestiul. Imediat a aparut, in mod imprudent, si prima victima: un barbat cu un aparat de filmat. A fost batut in mod barbar, pana cand nu a mai miscat, a fost inghesuit cu picioarele intr-o groapa situata langa iesirea din metrou de la Teatrul National. Cand unul dintre mineri a adus victorios o franghie, si-a facut aparitia o duba verde, inauntrul careia a fost aruncat cel masacrat”. Cei cativa studenti se gaseau in Clubul A; cativa urmareau, de la ferestre, ce se intampla afara. “Ne-au observat si au spus ca vin in Universitate sa-l termine pe Marian Munteanu, Liga si pe studenti”. La ora 5.15, “un grup de circa 80-100 mineri, condusi de un civil in costum maro, au fortat intrarea de sub balcon, de la Facultatea de Geologie, pe care au spart-o”, apoi alte grupuri au fortat si celelalte intrari. Minerii din primul grup “au ajuns foarte repede, intr-un minut sau doua in Club”.
    “In mod sigur au fost condusi aici, altfel era imposibil ca un miner, care nu cunostea Universitatea, sa ajunga in circa 60 de secunde, de cand au spart intrarea de la Geologie, in celalalt capat al Universitatii, la doua nivele sub pamant”.
    Bogdan Munteanu (fratele lui Marian Munteanu, liderul Ligii Studentilor, care participase la organizarea mitingurilor din Piata Universitatii – n.red.): “Eu si Marian Munteanu am fost primii atacati, deoarece eram cei mai aproape de iesire… Am fost intins, am fost descaltat de adidasi, minerii spunand ca-i aveam de la Ratiu. Dupa aceea mi-au sfasiat toate hainele. Apoi am fost inconjurat de 6-7 mineri si trimis cu batele de la unul la altul si am fost tarat pana la iesirea din Club numai in lovituri”. Cativa studenti si-au cautat refugiul in bucataria Clubului: “Minerii au spart usa si fara sa intrebe macar ceva au inceput sa loveasca bestial, cu predilectie in cap. Pe studenti i-au lovit cu bate, lanturi, cabluri, topoare, sfredele de mana, pana cand, plini de sange, au lesinat… Mi-am pus mainile in cap, in timp ce tovarasii mineri continuau sa ma calce in picioare. La un moment dat au aparut doi mineri, care nu aveau fete de mineri, m-au luat in brate si m-au tarat pe scari, strigand mereu: «Nu mai dati, bai fratilor, ca ii omoram, dati numai in spate si la picioare daca vreti»“.
    Studentii evacuati din club sunt aruncati literalmente in fantana din fata Hotelului Dunarea. “Prima idee care le-a venit a fost sa-i taie capul lui Marian Munteanu si nu a lipsit mult sa si-o duca la bun sfarsit. Minerul securist a reusit sa-l tempereze. A doua idee care le-a venit a fost sa urineze pe noi. O parte din mineri a fost de acord, alta parte – nu, asa ca si aceasta idee a cazut. A treia idee i-a venit unui ortac batran, care a si pus-o in aplicare: sa ne scuipe in fata”.
    In timp ce jos aveau loc aceste scene, grupuri de mineri continuau sa cerceteze cladirea, in cautarea de noi victime. Pe la 6.30-6.45 este depistat, in pod, inca un student. “Primele lovituri le-am primit in cap si au fost date cu niste bate de lemn. M-au lovit peste fata si atunci a inceput sa-mi curga sangele din nas si gura. Am cazut si din acel moment am intrat intr-o stare in care vedeam tot, auzeam, dar nu mai simteam durerea… M-au lovit cu rangi de metal peste spate, se inghesuiau sa loveasca, intorcandu-ma ca sa loveasca mai bine… Erau 18 oameni, i-am numarat, am vrut sa-i numar, voiam sa stiu lucrul acesta. Dupa un timp, cred ca au obosit tot dand, pentru ca m-am simtit luat de picioare si tarat. M-au tarat pe scari, considerandu-ma mort. La un moment dat, cei doi s-au oprit si atunci s-au apropiat cativa, dintre care unul a spus ca vrea sa vada daca sunt mort. I-am vazut surubelnita in mana si imediat m-a lovit cu ea, infigandu-mi-o in genunchi. Atunci cred ca am lesinat pentru un timp. Mi-am revenit cred destul de repede, pentru ca eram tarat din nou pe scari, insa nu mai puteam vedea decat cu un ochi, in celalalt intrandu-mi sange… Cand sa ma scoata in strada, am vazut doua perechi de picioare de politisti care m-au lovit cu sete, in spate. Minerii m-au aruncat in strada, lasandu-ma acolo… Au venit atunci patru femei, n-am sa le uit niciodata fetele, erau grase si hidoase, aveau sacose in maini. Au inceput sa ma loveasca cu picioarele, una dintre ele strigand: «Derbedeii astia ar trebui calcati in picioare!»”.
    Ulterior, studentii capturati din Universitate au fost dusi in diferite locuri, fie dupa gravitatea situatiei in care se gaseau, fie dupa criterii aleatoare. In general, cei aflati in stare foarte grava au fost dusi direct catre spitale.
    Cativa care mai puteau merge au fost dusi pe jos catre Ministerul de Interne “in aplauzele trecatorilor, care-i indemnau pe mineri sa ne omoare. Pe drum mai intalneam mineri razleti care tineau sa ne loveasca si ei macar o data. La intrarea in Ministerul de Interne am fost lovit cu pumnii de un civil si cativa soldati. In curtea interioara se afla o gramada mare de oameni intinsi pe jos, cred ca unii dintre ei erau deja morti. Minerii se plimbau prin curte, lovind oamenii sub ochii politistilor”.
    Sub pretextul cautarii de arme, valuta si droguri, al pedepsirii “golanilor”, al reinstaurarii “ordinii”, minerii s-au dedat, in mai multe etape, la agresiuni, distrugeri, profanari, furturi si jafuri, in incinta Universitatii sau in alte incinte universitare.
    Au fost lovite cadre didactice, printre care unul dintre prorectori; au fost molestati studenti; au fost batuti casierul principal al Universitatii, o portareasa si o ingrijitoare. Au fost furate bunurile cele mai diverse, de la bormasini electrice si monocristale de cuart piezo-electric pana la cutii goale de tutun de pipa folosite ca scrumiere improvizate.

    Capitala sub teroarea minerilor

    14 iunie, ora 12. Un barbat de 62 de ani a incercat sa intre in Magazinul Cocorul. “Nu am mai apucat sa intru in magazin, deoarece mi-au iesit in fata doi mineri, care m-au retinut, unul avea o bata si unul un topor. Fara sa-mi spuna nimic, mi-au dat o lovitura peste fata si mi-au cazut ochelarii. Dupa aceea m-au lovit in cap si am cazut. Nu mai stiu ce s-a intamplat”.
    Altii sunt atacati din motive vestimentare: “Mergand pe trotuarul de langa Teatrul National am fost oprit de un politist de la Serviciul Circulatie, care se afla pe acelasi trotuar, care mi-a cerut sa ma legitimez. Nu am apucat sa scot din buzunar buletinul si legitimatia de serviciu, deoarece unul din cei trei sau patru mineri care erau in spatele meu m-a tras de haina cu care eram imbracat, rupandu-mi-o, strigand: «Ce, ma! Esti legionar?» (mentionez faptul ca eram imbracat cu o jacheta tip sport, cumparata de la un magazin de articole sportive). Dupa care au inceput sa ma loveasca in cap cu cablurile de racord cu terminatie metalica si ciomege. M-au lovit pana cand am cazut, iar jos fiind, au continuat sa ma loveasca cu si mai multa salbaticie. In tot acest timp, militianul nu a intervenit”.
    Sau sunt suspectati de a se fi drogat: “Un tanar de 15-16 ani manca bomboane. Pentru ca bomboanele erau de culoare rosie, minerii au interpretat ca tanarul in cauza consuma droguri si fara nici o explicatie au tabarat cu batele asupra lui. Tanarul cazut, victima fara vina, a tipat in primele momente de la lovituri, apoi a cazut in nestire, minerii s-au adunat din ce in ce mai multi si fara sa stie de ce, se intreceau sa loveasca cat mai mult. Victima nu se mai putea vedea din cauza numarului mare de mineri din jurul lui. Doar in momentul cand au inceput sa-l tarasca in directia unei masini fara numar de circulatie, am putut sa-l zaresc intr-o clipa cu capul spart, scaldat in sange, cu camasa sfasiata, cu buza inferioara rupta, iar sangele ii tasnea pe nas si gura. In starea grava in care se afla, loviturile de bata n-au incetat asupra lui, pana in momentul in care a fost aruncat in masina”.
    Atitudinea trecatorilor fata de actiunea minerilor a fost foarte variata. Exista indicii care sugereaza ca o parte dintre cei care aprobau si incurajau violenta fusesera adusi in Bucuresti tocmai in vederea acestui scop. Agresivitatea trecatorilor este provocata de suspiciuni si stari de spirit similare cu ale minerilor – ceea ce este natural, ele fiind induse de aceeasi propaganda. Batuti la incitarea politiei: “am fost legitimat de sergentul major de politie insotit de un grup de mineri”. Legitimatia de lucru cu raze X e luata drept “autorizatie de particular”. La interventia in favoarea unei victime: “In ziua de 14 iunie 1990, in drum spre serviciu, la ora 7.15, am vazut pe trecerea de pietoni un Oltcit alb, la volan se afla o femeie in varsta de 40-45 ani. Aceasta masina era supusa la violente lovituri de bate si ocupantei de la valon i se aduceau fel de fel de injurii. Am intervenit civilizat. La o comanda data de cineva dintre civili, circa 15-20 de mineri au inceput sa ma loveasca cu o furie nebuna”. “O grupa de mineri, condusa de vreo 2-3 civili, aparent fara sa fi fost provocati in nici un fel, s-au apucat sa bata o tanara, dand in ea cu ce apucau, cu pumnii si cu picioarele. M-am apropiat de batausi si am intrebat: «De ce atata ura?». N-am apucat sa spun altceva, ca au inceput sa ma bata si pe mine. In cateva secunde m-am umplut de sange. Cel care conducea bataia era un civil solid cu camasa de culoare deschisa”. (14 iunie, ora 11.15)
    Rolul civililor este, in esenta, de a-i incita sau conduce pe mineri asupra victimelor, de a colabora cu acestia la bataia lor, de a le spune cand sa se opreasca. Din declaratii rezulta ca minerii ascultau cu maxima docilitate de civilii care ii ghidau: “In holul Intercontinentalului minerii m-au predat vie si plina de vanatai unui barbat in jur de 35-40 ani, imbracat civil, brunet, inalt, slab… Minerii il ascultau foarte disciplinati. Le-am observat figurile cand m-au predat si asteptau verdictul lui”.
    14 iunie, langa Blocul Dunarea: “La intrarea in bloc, doi mineri si un civil de circa 50 de ani, m-au legitimat, voind sa-mi faca si control corporal. Am refuzat, intrebandu-i daca au mandat pentru aceasta, la care civilul s-a rastit la mine, spunand ca in vremurile astea nu e nevoie de asa ceva. Apoi unul din mineri s-a rastit: «Lasa vorba si scoate actele, fa!». Am scos buletinul, civilul l-a luat, l-a privit, apoi a facut un semn unuia din mineri care mi-a dat doua palme zdravene peste fata, ochelarii sarindu-mi cat acolo… Mi-am recuperat naucita ochelarii si-am intrebat: «Bine, dar pentru ce?» «Las’ ca stii tu, curvo, pentru ce!» – a replicat civilul aruncandu-mi buletinul pe jos”.

    Magurele

    Persoanele arestate au fost transportate la sediul Ministerului de Interne, la Politia Capitalei sau la sediile sectiilor de Politie. Cele mai tulburatoare marturii provin de la cei retinuti la scolile Ministerului de Interne de la Baneasa si Magurele.
    “Ne-au urcat apoi intr-o alta masina si am fost dusi la Magurele, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu. Cand am coborat din masina, pana la garajul unde aveam sa fim dusi, se formase un culoar de militari sau de elevi de politie, care ne-au lovit cand am trecut printre ei. Ne-au lovit cu bastoanele pana cand am intrat in garaj. Cand am rugat sa fiu dus la WC, am fost grupati cate 4, cu cate un soldat in fata si unul in spate. In timp ce imi faceam necesitatile, am primit alte lovituri de baston. In garajul respectiv, eram cam 700-800 de persoane, barbati si femei, bandajati, unii cu mainile in ghips. Din cand in cand ni se ordona sa ne ridicam in picioare, sa stam cu fata la perete, cu mainile la ceafa, lucru pe care eu il faceam cu mare greutate, din pricina bataii. Pentru ca eram batut de fiecare data cand ceream sa fiu dus la WC, dupa ziua de 14 nu am mai avut curajul sa cer aceasta permisiune: urmarile se pot banui. In ziua de 15 iunie am fost anuntati ca vor veni minerii sa ne vada. S-a creat o panica ingrozitoare printre cei arestati. Tremuram de teama ca vom fi batuti din nou. A sosit un grup de mineri, vreo 40, care scandau: «Noi suntem minerii!». S-au uitat trufasi in garaj, dupa care au plecat. Tot in ziua de 15 iunie am fost anchetat de catre un procuror. Mi s-au luat amprentele, am fost fotografiat”.
    “Am fost transportati la Magurele, fosta unitate de securitate. Aici, la coborarea din masina, trebuia sa trecem prin doua siruri de militari care ne loveau cu bastoane de cauciuc. Apoi te tranteau jos cu bocancii, iar cei care miscau erau loviti peste cap… Au fost adusi mereu oameni, dintre care unii se plangeau ca au fost scosi din case, din masini personale, din tramvaie. Am dat o declaratie in care am vrut sa explic ca de fapt minerii ar fi trebuit sa fie cei arestati, dar pe ei nu-i interesa decat ce cautam eu in facultate. Dupa ce mi-a rupt declaratia, am fost tinut vreo doua ore in soare cu mainile la ceafa, in timp ce un grup de mineri veniti cu o masina albastra beau Pepsi si asistau la ancheta. Unul dintre acesti mineri, avand manusi de box si o coada de lopata in mana, l-a lovit pe un tanar care dadea o declaratie, iar acesta a cazut jos, pentru cateva minute; in acest rastimp anchetatorul s-a mai odihnit. Pe mesele anchetatorilor erau frecvent bastonul de cauciuc si sticla de Pepsi. Eram in permanenta amenintati cu moartea si ne spuneau ca au venit minerii sa vada daca nu cumva ne-au dat drumul”.

    (Subtitlurile apartin redactiei) MIHAI SORA

    Un balet organizat

    Erati ministrul Invatamantului in 1990. Cum ati vazut evenimentele din 13-15 iunie?
    In dimineata zilei de 13 iunie au venit la mine niste studenti de la Arhitectura (printre ei si Alexandru Bobos, pe care il cunosteam din intalniri anterioare), spunandu-mi sa vin sa vad, ca e de rau, ca venisera muncitori de la IMGB care, inainte de zori, au fortat intrarea Institutului, tabarand apoi pe studentii ramasi acolo in timpul noptii ca sa-si pazeasca institutia si snopindu-i in batai.
    Cand am ajuns la Institut, am urcat in turnul Facultatii de Arhitectura, de unde aveam tot timpul vedere asupra strazii si observam si ce se petrecea pe bulevard. Inainte, evident, ma interesasem care erau studentii arestati. Fusesera arestati trei dintre ei; am luat legatura telefonica cu generalul Chitac, fiindca la ordinul lui fusesera arestati, si i-am spus ca garantez pentru ei. Ii stiam nominal, pentru ca erau dintre cei pe care-i cunoscusem personal. Si au fost eliberati.
    Desigur, inainte de a urca in turn am facut un inventar provizoriu al pagubelor, atat in zona inventarului, asa-zicand, viu – fete tumefiate, echimoze, luxatii -, cat si in aceea a inventarului pur si simplu. Intre timp, “conflictul” se mutase in strada Biserica Enei. Pun, de data asta, “conflictul” intre ghilimele, pentru bunul motiv ca, spre deosebire de ceea ce se petrecuse in interiorul cladirii, unde agresarea studentilor (si cu batele, nu doar cu pumnii) fusese cat se poate de reala – acolo, in strada, taberele asa-zicand “opuse” erau, in mod vizibil, de coniventa. Ca in strada avea loc un fel de balet organizat, asta era absolut limpede. Cele doua tabere care “se infruntau” erau foarte bine instruite. Pe partea dinspre bulevard, strada Biserica Enei era blocata de un autobuz, in fata caruia stateau politistii cu scuturile in forma de semicilindru, acoperindu-i din crestet pana-n talpi; inspre strada Academiei era banda atacantilor inarmati cu pietre. Acestia aveau mereu rezerve de pietre, nefiind deci obligati sa le recupereze pe cele deja aruncate spre “adversar”. In timp ce ei inaintau aruncand cu pietre in scuturile respective, soldatii se retrageau pas cu pas si se pozitionau ferm in fata autobuzelor. Atacatorii nu insistau; se retrageau si ei frumos, apoi se relua miscarea. Baletul asta a durat de la 10 dimineata pana dupa-amiaza. N-a fost nimeni impuscat din tabara atacantilor, tot asa cum n-a fost nici un soldat nimerit cu vreo piatra in cap. Lucrurile s-au desfasurat ca o joaca bine tinuta in mana. Se vedeau din turnul Arhitecturii si camioane ale armatei, cu prelate verzi, care blocau Bd. Balcescu in dreptul Salii Dalles. (Nu stiu daca blocau accesul spre Universitate dinspre Piata Romana sau invers.)
    In jurul orei 5 p.m., autobuzele care barau strada Biserica Enei au luat foc. Dar nici unul din ele n-a explodat. De ce? Pentru ca n-aveau benzina in rezervor. Nu-ti trebuie prea multa minte ca sa tragi concluzia ca din capul locului erau planificate sa ia foc. Nu se vedea foarte bine cine le-a pus focul, pentru ca asa-zisii insurgenti nu au ajuns niciodata la ele. Trebuie sa deducem ca le-au dat foc chiar cei care “le aparau” si barau strada spre bulevard.
    b>Fiind ministru, ati incercat sa luati legatura cu celelalte autoritati?
    Impreuna cu Paul Cornea, care era adjunct al ministrului Invatamantului, l-am rugat pe d-l Roman sa vina sa vada ce se intamplase. S-a lasat foarte greu convins, mai ales ca unul din consilierii lui, care era de fata, actualul patron al PRO TV-ului, Adrian Sarbu, i-a spus: “nu va duceti, e o cursa”. Va rog sa ma credeti ca nu era nici o cursa, voiam pur si simplu sa-i arat ce se intampla. In primul rand, se vehiculase ideea ca in subsolul Facultatii de Arhitectura ar exista un veritabil arsenal. (Evident, “contrarevolutionar”.) Acolo insa era doar o sala de sport, unde se afla un rastel cu vreo 10 pusti cu aer comprimat, folosite pentru trasul la tinta in sala. Am vrut ca dansul sa vina sa vada ce e in sala de sport a Arhitecturii. In sfarsit, s-a lasat convins, cerandu-mi sa-i garantez ca nu va intalni studenti, lucru pe care nu i l-am putut garanta, pentru ca, fiind sesiune de examene, era evident ca studentii se aflau in facultate. La Facultatea de Litere, am vizitat pivnita de unde fusese ridicat Marian Munteanu de catre Politie. Cand am ajuns in locul unde fusese batut de mineri – si probabil si de securistii care ii insoteau pe acestia – si unde erau urme de sange, imi aduc aminte ca cei care il insoteau pe Petre Roman spuneau: “n-a fost sange, sunt doar urme de pete de vopsea rosie”.
    Apoi Petre Roman a intalnit acolo o serie de studenti, printre care era si o fata mai agresiva, care i-a pus niste intrebari pe un ton necorespunzator. Am rugat-o sa vorbeasca linistit. D-l Roman insa a profitat de ocazie ca sa spuna ca, in conditiile acestea, paraseste locul, asa incat n-a mai apucat sa treaca pe la Arhitectura, sa vada ce-l rugasem eu. Ati fost solicitat sa depuneti marturie?
    S-a incercat de mai multe ori reconstituirea evenimentelor din acea zi cu tot felul de marturii, daca nu ale participantilor directi, atunci ale celor de pe margine, care au vazut si puteau sa spuna, din propria lor perspectiva, cum s-au desfasurat evenimentele acelei zile. Eu am scris cu diverse prilejuri despre cele vazute de mine. Cu toate acestea, niciodata nu s-a tinut seama, in reconstituirea faptelor, de marturia mea, desi am fost acolo, prezent (si cu atentia treaza!), de-a lungul a aproximativ 7-8 ore in timpul zilei de 14 iunie. (R.B.)

    MIHAI URSACHI
    “Nu vedeti ca l-ati omorat?”

    “Brigazile de ordine” patruleza in randuri stranse; sunt niste huidume inarmate cu furtune de cauciuc intarite la capete cu suruburi metalice groase ca pumnul, topoare, tesle, bate, reteveie, in fine, alte ustensile, cum ar fi aceste tije metalice foarte ascutite care sugereaza proceduri mai sofisticate ca eviscerarea sau tragerea lenta in teapa etc. Simplul spectacol al acestor hoarde chemate sa apere ordinea chema ordine, in sensul ca nu mai ramanea nimic altceva de vazut pe strada decat ei, mergand cu pas greu de “proletari”, agitandu-si uneltele si aruncand priviri elocvente catre imobilele din jur. Surescitat, cu o hotarare slaba de a intreprinde ceva, am decis, contra oricarei intelepciuni, sa ies in strada si sa merg aiurea, oriunde.
    M-am pomenit, efectiv, in locuri in care, in afara de mineri, mai zareai figuri umane, locuitori: in fata intrarii unui imobil, un grup de femei in varsta si cativa copii priveau cu stupoare echipele investite sa faca ordine… Pe trotuarul din fata, cativa pasi la stanga (deambulam fara scop, dar repede, foarte repede), un adolescent a intors capul, descoperind doi mineri care grabeau pasul, parand ca vor sa puna mana pe el. Nu voi uita niciodata expresia de uimire si de groaza de pe chipul lui, cand, adresandu-se poate mie, poate altor cativa trecatori, a ingaimat cu voce inabusita: “Cine ii plateste? Cine i-a adus?”. Au fost ultimele lui cuvinte. Caci minerii, vigilenti, ajunsi deja la un pas in spatele nostru, l-au auzit. Doi vlajgani bine imbracati s-au repezit rasucindu-i bratele la spate, in timp ce altii, tasnind de nu se stie unde, inarmati cu bate, s-au pus sa “restabileasca ordinea”. Nu-l izbeau decat in cap. Baiatul nici macar n-a tipat. Cei doi vlajgani trebuiau sa-l tina ca sa nu cada la pamant. In acest timp – de ordinul zecilor de secunde, dar care mi s-a parut ca dureaza milenii – nu se auzeau decat loviturile cazand greu. Nimeni nu sufla o vorba, priveam impietrit ce se petrecea la cativa pasi de mine, ca si grupurile de oameni de pe trotuarul opus. Nu puteam sa-mi desclestez buzele, eram incapabil sa gandesc, chiar la fuga, o prostratie profunda apasa strada inverzita. La capatul unui interval infinit, s-a auzit vocea sparta a unei femei de pe trotuarul din fata: “Lasati-l, oameni buni, nu vedeti ca l-ati omorat?”.
    Retina inregistra automat spectacolul: picaturi tasneau de sub lovituri (trase doar in cap); apoi sange, apoi fragmente de os, in fine, sange amestecat cu o substanta albicioasa. Trupul adolescentului zvacnea inca spasmodic, mort aparent, dar loviturile echipei de ordine (ajunsa acum la 10-12 persoane) continuau, ca niste ciocane pneumatice. O masina alba s-a oprit in fata grupului; soferul, un om in varsta, voia sa stie ce se intampla. Vai de capul lui: doi mineri l-au smuls afara si, cu un sut, l-au propulsat pe celalalt trotuar, unde, terifiat, a disparut in multimea paralizata de groaza. Un miner a luat cheile masinii si a deschis portbagajul. Altii au apucat de maini si de picioare trupul adolescentului, incercand sa-l indese in portbagaj. Locul era stramt; troznind sec, au sucit membrele, gatul. In fine, l-au indesat, dar nu se inchidea capacul. Atunci, un miner voluminos, animat de o salbatica hotarare, s-a pus pe portbagaj, care s-a inchis intr-un zgomot de oase sparte. Doi alti mineri au sarit in masina care a demarat in tromba si a disparut la coltul strazii. Odata instaurat calmul, minerii si-au continuat marsul lor victorios, ignorandu-ne prezenta.

    Marturii ale minerilor

    Zoltan Kallos, 24 ani, miner la Aninoasa
    – Da, am intrat in Universitate pe la opt si jumatate, noua. La ora aia era deja devastata. Am intrat mai mult din curiozitate decat din convingere. Nici macar n-am votat cu Frontul. In subsolul Universitatii am vazut 3 saci de plastic cu un praf galbui. Se zicea ca sunt droguri, euforizante.
    – Cine zicea?
    – Iliescu ne-a zis in discursul lui. A doua zi la sediul liberalilor, care era devastat si plin de sange, am vazut mai multe seringi.
    – Dar seringile poate ca erau folosite in scop medical.
    – Asa de multe? O gramada de bucuresteni ne spuneau ca contin droguri. Ne-au aratat si o masina de facut bani falsi. Si erau mereu aceiasi care ne spuneau ca la Universitate si la sediul liberalilor au fost gasite femei goale. Eu nu le-am vazut… La Arhitectura, cand am intrat intr-o sala, studentii desenau. Fetele erau asa de innebunite, ca nu puteau fi decat curve sau drogate.

    Ion Bucur, Petrila
    – Si in Piata Universitatii erau droguri, praf, varsat pe jos, in rigola… Un praf cam ca detergentul, dar un pic mai galben.
    – De unde stiati ca sunt droguri?
    – Dupa miros.
    – Pana atunci ati mai mirosit droguri?
    – Asa ziceau unii…
    – Cine?
    – Niste civili.
    – Si dvs. nu v-ati intrebat cine puteau fi acei civili?
    – Acum ma gandesc serios ca ar fi putut sa fie teroristi. Dar atunci credeam ca sunt oameni de treaba. Erau multi infiltrati printre noi care ne agitau, ne puneau sa lovim…

    Traian Calin Uba Expres, august, 1990,

    Concluziile Raportului

  • “Lovitura de stat” de pe 13 iunie a fost o inscenare stangace si sangeroasa, un pretext cinic pentru declansarea terorii de pe 14 si 15 iunie;
  • Actiunea terorista din zilele de 14 si 15 iunie a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel cu participarea esentiala a Securitatii;
  • Actiunea a avut un caracter profund contrarevolutionar. Principalii vizati au fost studentii si, in general, cei care pastrau vie flacara Revolutiei. De aceea, au fost atacate salbatic Universitatea, Institutul de Arhitectura si Asociatia “21 Decembrie”;
  • Actiunea a lovit in opozitia de traditie antebelica, reconfirmand obsesiile comuniste ale detinatorilor puterii;
  • Actiunea a avut un caracter profund antiuman punand in primejdie cel dintai dintre drepturile omului – dreptul la viata;
  • Actiunea a lovit in comunitatea romilor din Bucuresti, cu furia unui adevarat pogrom, constituind un fenomen fara precedent in Europa postbelica;
  • Actiunea a constituit momentul cel mai rusinos al intregii noastre istorii. Niciodata armatele de ocupatie, de la cele turcesti pana la cele hitleriste sau staliniste, nu s-au dedat la asemenea atrocitati, in locuri publice, la lumina zilei. Niciodata nenorocirea nu a lovit oameni nevinovati intr-un mod mai aberant si mai crud decat pe 14 si 15 iunie;
  • O raspundere covarsitoare pentru desfasurarea actiunii teroriste din 14 si 15 iunie ii revine lui Ion Iliescu, care, chemand minerii si multumindu-le, s-a autoeliminat moral, intr-o maniera lamentabila, de pe scena politica. Prezenta unui asemenea personaj in fruntea tarii este o ofensa adusa demnitatii poporului roman.
    Sustinatorii minerilor din iunie ‘90, liderii de opinie de azi

    Unii dintre ziaristii care in zilele mineriadei din 13-15 iunie s-au plasat de partea Puterii de atunci, gasind metodic scuze pentru interventia minerilor continua si astazi sa dea lectii de democratie. In perioada Pietei Universitatii si dupa aceea in intervalul in care minerii au fost chemati de Ion Iliescu la Bucuresti, cotidianele Dimineata, Azi si Adevarul acreditau ideea ca manifestantii anti-FSN din Piata sunt niste infractori violenti. Prin relatari, interviuri si declaratii luate dintr-o singura parte, acesti ziaristi, deveniti acum lideri de opinie, au instigat atunci la violenta. Intoxicarile, dezinformarile, mistificarile devin in comentariile, reportajele sau interviurile facute de ziaristii de la Azi, Adevarul si Dimineata metode jurnalistice de redare a realitatii, asa cum o dicta atunci puterea instituita de Ion Iliescu. (Sabina Fati)

    16 iunie 1990, Adevarul, An I, Nr. 144
    Cristian Tudor Popescu, Spirala violentei
    “Ca pe 13 iunie a avut loc la Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima d-l Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura presedintele si guvernul”.

    15 iunie 1990, Adevarul, An I, Nr. 143
    Lelia Munteanu, Mircea Bunea, Indemn venit din caverna

    “Joi 14 iunie, ora 10,05. Pe scara din stanga platoului din incinta Politiei Municipiului Bucuresti sunt masati cei pe care minerii ii aduc din strada. Sunt purtati in goana printre masinile calcinate. Unora sangele de pe fata li se aduna in barba. Pana s-au dat prinsi s-au batut cu furie. Antonie Dumitru (nascut 25 iulie 1958) prezentator de spectacole la Hotel Bulevard, este unul dintre ei. I s-a smuls cutitul din mana cu foarte mare greutate. El contesta. O data arestat, a devenit mielusel. Ca si Vladucu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arata rau de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri in cladirea Politiei, inauntru s-a imbracat in uniforma de colonel, a pus foc si – o data iesit afara – l-au hacuit ai lui, «demonstrantii pasnici», pe motiv ca ar fi … politist. Acum e arestat.
    Ca si profesoara de engleza Popinceanu Maria, «culeasa» din Piata Universitatii. E drogata. Tipa isteric «arestati o femeie nevinovata cu un copil mic acasa?» Stef Maria depune marturie de trecator: «A sarit la mine cu unghiile. M-a tras de par. Racnea ca si acum: “vedeti unde-am ajuns daca nu l-ati votat pe Ratiu?”» (…) Cladirea Politiei din Calea Victoriei arata jalnic. Am vazut etajele I, II, parterul si podul. Nimic n-a ramas nears. (…) Pe d-l General Batlan il intalnim in fostul sau birou. Carbune peste tot. O scandura fumega si acum sub picioarele noastre. Rascopt de caldura, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim sa vorbim. Ne spune: «ieri la ora atacului eram in Piata Universitatii. Ocupantii unei masini cu numar fals (2-AG-132) au impartit “non-violentilor” sticle cu continut incendiar. Cei care au facut ce vedeti aici nu-s oameni. Scursura din intreaga tara, rebut social, canalii. Beti si drogati. Din biroul acesta au furat doua pistoale, doua incarcatoare si un pistol mitraliera. In garaj dupa ce au smuls aparatele de emisie-receptie, au dat foc la toate masinile. Acum nu mai avem nici una»“.

    9 iunie 1990, Azi, An I, Nr. 48
    Felicia Antip, Impulsul de a riposte

    “Ziarele publica necontenit apeluri ale unor personalitati ale vietii culturale care-l roaga sau il someaza pe presedintele Romaniei sa stea de vorba cu protestatarii jusq’au-bout-isti, de fapt biete jucarii stricate manuite dupa sistemul brevetat de Jim Jones. (Va amintiti de pastorul paranoic si escroc care si-a stramutat discipolii din California in Guyana Britanica, unde i-a sechestrat si i-a terorizat intr-o comunitate «libera de capitalism», i-a asasinat pe delegatii Congresului american veniti sa cerceteze situatia, si, in final, a constrans vreo noua sute de adepti sa se sinucida, otravindu-si totodata copiii?) Este, cred, cazul sa ne intrebam cata vreme ne vom mai lasa agasati, provocati la replica de o congregatie apta sa se lase antrenata in asemenea practici de trib pagan. Daca n-ar cunoaste superba optiune democratica a electoratului roman, strainii care privesc Bucurestiul de la ferestrele Intercontinentalului ar avea dreptul sa creada ca se gasesc intr-o tara salbatica, pe punctul de a cadea sub dominatia unei secte fanatice. Barbarul descantec sincopat devine insa tot mai incoerent si mai slab ingaimat de cand papusarii si-au dat seama ca nu mai au nici o sansa sa castige partida, marionetele si-au pierdut hazul si prospetimea, iar spectatorii naivi, entuziasmul initial. La ce bun, deci, sa consumam atata energie pentru a combate aceasta anomalie?”

    12 iunie 1990, Azi, An I, Nr. 50
    Rodica Ciobanu, Sub protectia golanilor

    “«Comunitatea libera» din zona Universitatii, ca orice aglomerare umana, a generat si favorizat cresterea intr-un ritm galopant a unei suburbii infractionale ce o inconjura ca un zid viu. Aceasta ameninta nu numai «puritatea» gesturilor si actelor manifestantilor (unele deja compromise), ci chiar viata si avutul cetatenilor care in itinerariul lor zilnic se incumeta sa traverseze teritoriul marcat de fatalitate al Pietei Universitatii. Infractorii de toate categoriile opereaza atat in Piata, cat mai ales in imediata ei apropiere, ziua si noaptea, fara ragaz. (…) La Circa 10 ni s-a spus ca din aprilie incoace s-au comis zeci de talharii, spargeri si furturi din autoturisme, fara a mai incarca nota cu infractiunile marunte ca furtul din buzunare si specula. Unii autori au fost prinsi, altii mai bantuie prin zona libera, la adapostul ideilor politice. (…) Atata timp cat manifestatia din Piata Universitatii va dainui, ea nu va inceta sa favorizeze cresterea fenomenului infractional in Bucuresti. Si nu putem canta slagarul la moda din Golania Don’t worry, be happy atata timp cat sub ochii nostri mizeria fizica si morala se lateste, atingandu-ne nu doar pe fiecare in parte, ci chiar imaginea globala pe care lumea si-o face despre noi din balconul Intercontinentalului”.

    15 iunie 1990 Adevarul, An I, Nr. 143
    Interviu C.T. Popescu cu Emanuel Valeriu

    “Sediul TVR, 14 iunie orele 10 (…) in interiorul cladirii un peisaj de cosmar: cioburi, hartii, pietre, apa peste tot, bucati de tencuiala, aparate dezmembrate. Pana si cu peretii au avut ceva de impartit non-violentii nostri apolitici. Intru in biroul d-lui Emanuel Valeriu. Are chipul palid, tras, dar reuseste sa fie calm si chiar plin de bunavointa.
    C.T.P.:-Cum a fost, d-le Valeriu?
    EV:-Pai, cum sa fie, au dat navala in birou, aducandu-l cu ei si pe Alexandru Stark. In majoritate erau tigani, putind a alcool de trasnea. Liderul parea a fi un mustacios cu geaca visinie. Au rupt firele telefoanelor si au rasturnat birourile. Au luat de pe biroul meu un trandafir adus de fiica mea din gradina casei si s-au napustit cu el la fereastra urland catre cei de jos «ia uitati-va ce-am gasit aici» Printre ei erau si doua fete blonde si cativa baieti tineri care nu s-au dedat la violenta
    C.T.P.: -Ce voiau de fapt?
    EV: -Sa se intre din nou in emisie, ca sa poata aparea ei pe post: aici ne-a ajutat din nou d-l Pintilie, ministrul Postelor care dupa 22 decembrie a reusit sa mentina emisia iar acum a blocat-o la timp (…) M-au dus la pervaz si m-au amenintat ca ma arunca (…)
    C.T.P.:-Si d-l Theodorescu a fost victima acelorasi procedee?
    EV:-Exact. A dat dovada de foarte mult curaj si calm rezistand tuturor amenintarilor. Chiar in aceasta clipa intra Razvan Theodorescu, pare destins aproape zambitor:
    R.T.:-Chiar adineauri, ne spune, am vorbit cu d-nii Iliescu si Roman. Voi prezenta urgent proiectul unui gard solid si, nu-i asa, estetic, care sa inconjure institutia, asa cum exista in toate tarile democratice, d-lor. (…)
    E.V:-impreuna cu agresorii erau si doi operatori francezi, care ma intreb cum au putut fi atat de prompti. Au solicitat un interviu d-lui Theodorescu si mie. La randul nostru, i-am rugat sa ne dea caseta filmata pana atunci sa o copiem pentru ca nu apucasem sa filmam mai nimic. Ne-au refuzat. (…)
    C.T.P.:- Ce parere aveti de reactiile fata de evenimente?
    EV:-Luarile de pozitie ale PNL, PNTCD, Liga pentru apararea drepturilor omului, precum si UDMR, in loc sa indemne la calm, au pus gaz pe foc. Reiese din ele ca cei din piata au fost tratati cu aroganta, ca s-a refuzat dialogul. Cu mare surprindere am constatat incisivitatea Romaniei libere si pe de alta parte linistea consternanta din paginile ziarului Azi”.

    GDS a chemat minerii?

    GDS reprezinta astazi varful de lance al fortelor occidentale, care, pentru diferite motive, urmaresc perpetuarea destabilizarii sociale si politice in Romania (…) Ni se pare deci natural ca finantatorii GDS-ului sa-i fi trasat “sarcina” de a folosi orice pretext ca sa compromita directia aleasa la 20 mai. “Golanii” urmaresc (intre altele) acest scop: sa impinga autoritatile sa comita o gafa pe care sa o poata exploata luni in sir (…) “Curatarea” Pietei Universitatii de catre politie, in 13 iunie, atat de asteptata, le-a oferit pretextul. Atacurile cu cocteil Molotov au urmat si, pana cand totul era in flacari, scenariul a fost montat… mana FSN. La Universitate, golani “intelectuali” de extractie GDS au distrus cu bestialitate laboratoarele si au rupt cataloagele (…) Ei beau cafea si fumau Kent. O laboranta de la Facultatea de Chimie ne-a declarat confidential ca, in 14 iunie, la 6 dimineata, cand a venit, odata cu minerii, localul era deja devastat, dar ei ii e frica sa faca public acest lucru. Altii au vazut lucruri similare si la Institutul de Arhitectura, si la sediile partidelor.
    Vina trebuia de acum inainte sa apartina minerilor lui Iliescu. Numai ca Iliescu a facut apel la populatie ore bune dupa ce minerii se adunasera si se imbarcasera pentru Bucuresti. Si atunci, cine a chemat minerii? De vreme ce ei au plecat seara, trebuiau sa fie chemati la inceputul dupa-amiezei, iar la Bucuresti violentele nu au inceput decat dupa ora 17. Cine stia ce urma sa se intample? Cine stia ca Politia, Televiziunea etc. trebuiau sa fie atacate? Evident, nu asediatii, ci strategii atacului. Este, deci, perfect plauzibil ca GDS sa fie adevaratul autor nu numai al tentativei de puci din 13 iunie, ci si al episodului minier. Fara a mai reaminti ca, in 14-15 iunie, provocatorii GDS si ai PNT infestau strazile, agresand verbal minerii, maltratandu-se sub ochii camerelor straine, aflate, ca din intamplare, la fata locului. Acesti kamikaze dadeau dovada de un curaj demential? Sau, mai degraba, cu cat erau platiti?
    Este plauzibil un asemenea “scenariu”? Ni se pare asemanator cu cel al “adevaratilor” intelectuali de la GDS, dupa care Politia si Televiziunea s-au incendiat de la sine (…) Cu singura diferenta ca noi nu spunem ca dispunem de vreo proba concreta, in timp ce baietii de la 22 debiteaza fara frica tot soiul de ineptii, cum ca ei ar dispune de probe carora le lipseste cea mai mica autenticitate. O alta diferenta: “scenariul” nostru pare un pic mai verosimil decat al lor; el se bizuie totusi pe mai multe fapte reale, recunoscute de numeroase persoane, si pe o logica mai sanatoasa.

    Azi, 30 august, 1990

    ANDREEA PORA
    Iliescu se apropie de scadenta

    La 15 ani de la mineriada din iunie 1990, fostul presedinte Ion Iliescu a fost pus oficial sub invinuire, fiind cercetat pentru 13 infractiuni, dintre care cele mai grave sunt subminarea puterii de stat si crime impotriva umanitatii, pentru care pedeapsa poate fi chiar inchisoarea pe viata. In afara de acestea, Iliescu mai este acuzat de subminarea economiei nationale, propaganda de razboi, represiune nedreapta, instigare la tratamente neomenoase, cercetare abuziva si arestare nelegala, infractiuni pentru care pedepsele cumuleaza multi ani de puscarie. Cu alte cuvinte, fostul presedinte are sanse sa-si sfarseasca zilele dupa gratii.
    Ancheta privind mineriada din 13-15 iunie 1990 cuprinde in jur de 20 persoane, de la generali si colonei de armata si politie, la liderii politici ai vremii. Printre numele grele acuzate in dosar se numara Petre Roman, fost premier, Gelu Voican Voiculescu, fost viceprim-ministru, Miron Cozma, fostul lider al minerilor, amiralul Cico Dumitrescu, fost consilier prezidential, generalul Victor Athanasie Stanculescu, fost ministru al Apararii, Ioan Napau, fost lider sindical si primar al orasului Lupeni. Dosarul este format din 253 de volume, in cauza existand 1.080 de parti vatamate, care s-au constituit in parti civile, persoane fizice, partide, institutii.
    Surse din interiorul Parchetului Militar sustin ca lui Gelu Voican Voiculescu i s-au prezentat deja invinuirile, care sunt aceleasi ca si in cazul lui Ion Iliescu. In saptamanile urmatoare, in fata procurorilor se vor prezenta Gheorghe Dobre, actualul ministru al Transporturilor, care in 1990 era directorul Regionalei Transporturi Craiova, si Adrian Sarbu, fost consilier pe probleme de mass-media al lui Petre Roman, ambii urmand sa fie pusi sub invinuire.

    Dosarul mineriadei a fost ingropat politic

    Cat timp la putere s-au aflat Ion Iliescu si urmasul FSN, ancheta despre mineriada a fost blocata. Intr-un amplu raport al APADOR-CH, referitor la arestarile ilegale si abuzurile procurorilor, cap de lista se afla Alexandru Tuculeanu, actualmente membru al Consiliului Superior al Magistraturii, cel care a reusit perfomanta sa-i scoata nevinovati pe toti responsabilii de atrocitatile de atunci. In 1995 majoritatea infractiunilor de strada s-au prescris, dispunandu-se neinceperea urmaririi penale. A continuat doar ancheta pentru anumite fapte penale, constituindu-se patru dosare, intre care si cel privind uciderea lui Gheorghe Druncea, Valentin Mocanu, Mitrita Lepadatu si Gheorghe Dunca. In 1998 a fost trimis in judecata Nicolae Camarasescu, inginer in cadrul Exploatarii Miniere Aninoasa, acuzat ca ar fi oprit aparitia cotidianului Romania libera, si Denes Domokos, fost sef de schimb la Exploatarea Miniera Livezeni. Domokos, cel care a vrut sa-i taie capul lui Marian Munteanu, a fost condamnat la 10 ani de inchisoare. De altfel, este singurul condamnat in acesti 15 ani. Si generalul Mihai Chitac a fost trimis in judecata, alaturi de alti cinci fosti ofiteri, pentru violente din fata Ministerului de Interne, soldate cu omorarea a patru persoane.

    Marturii vechi si noi

    Audierile in dosarul mineriadei au reinceput in forta odata cu schimbarea de putere de dupa alegeri. Astfel, prin fata procurorilor militari s-au perindat buna parte din cei anchetati. Gelu Voican Voiculescu, acuzat ca, impreuna cu Dan Iosif, s-ar fi ocupat de instigarea, dar si de cazarea in Bucuresti a minerilor, a declarat ca interesul de a-i chema pe mineri “a venit din partea celor care nu voiau sa se faca o reforma viabila in Romania, mai exact Uniunea Sovietica. A fost o incercare de destabilizare in spatele careia s-au aflat forte din Rusia care nu doreau ca la noi sa fie liniste, in conditiile in care pe 14 iunie urma sa fie instalat un nou parlament”. Daca Voiculescu arunca vina pe rusi, in schimb, Petre Roman, invinuit ca a asigurat prin aparatul guvernamental deplasarea minerilor spre Capitala cu trenuri special pregatite, sustine ca raspunderea politica este a lui Ion Iliescu. “Parerea mea este ca minerii nu erau autorizati sa vina la Bucuresti. Am fost inca de la inceput impotriva acestui lucru”, a spus Roman in fata procurorilor. Generalul Athanasie Stanculescu era invinuit in 1999 de abuz in serviciu cu consecinte deosebit de grave. Un raport din 1998 al Parchetului Curtii Supreme de Justitie arata ca “potrivit dispozitiilor primite din partea guvernului, MApN a asigurat hranirea si echiparea unor forte civile ce au participat la restabilirea linistii si ordinii publice din Capitala”. 958 de mineri au primit uniforme, pe care ulterior nu le-au mai predat. Acum generalul, care oricum nu a fost condamnat, se disculpa spunand ca ortacii au fost cazati in Sos. Oltenitei cu scopul de “a-i linisti”. Cat despre uniforme, “erau ale celor care lucrasera la barajul de pe Arges”.
    Marturiile mai vechi, adunate de-a lungul timpului, incep si ele sa iasa la iveala. Astfel, in urma cu cativa ani, Frederic Carlig, ex-lider sindical la Aninoasa, a declarat ca a fost cazat la Hotel Ambasador, apoi la Unitatea Militara 01014 din Bucuresti de catre Ion Iliescu, “pentru a sparge studentimea din Piata Universitatii”. “Nu m-am intalnit niciodata cu domnul Iliescu, dar la telefon am vorbit asa cum vorbesc cu dumneavoastra”, le spunea Carlig reporterilor de la Hunedoreanul. Asa cum doctorul Dan Greceanu, de la Spitalul Municipal, sustine ca cifra celor decedati numai in acest spital in urma loviturilor primite este de 60. Oficial se pretinde ca doar patru persoane ar fi murit.

    Martorul-cheie, “gratiatul” Cozma

    La exact 15 ani de la mineriada, Cozma va afla daca va fi eliberat din inchisoare sau nu. Recent, Miron Cozma l-a acuzat deschis pe Ion Iliescu, declarand in fata procurorilor ca el l-a chemat la Bucuresti. Mai mult, ca i-au fost oferite functii importante in stat (cea de ministru de Interne) drept multumire pentru mineriada. Acuzatiile lui atarna probabil cel mai greu in dosar. “Pe 13 iunie ma aflam la Lonea, impreuna cu fratele meu, si urmaream la televizor derularea Campionatului Mondial de fotbal. In pauza dintre meciuri am fost sunat de la dispeceratul din Valea Jiului. Mi s-a spus ca m-a cautat la telefon cineva important de la Cotroceni si ca minerii au plecat spre Bucuresti pentru ca doi colonei importanti au sunat pe firul scurt. Am fost asteptat de Gelu Voican Voiculescu in Valea Jiului. Am avut o discutie cu acesta. Eu am plecat cu al treilea tren plin cu ortaci, in dimineata de 14 iunie, la ora 7.00, iar la Bucuresti, Bebe Ivanovici ne-a adus mai multe camioane cu alimente si schimburi, iar odata ajunsi la Palatul Victoria, am fost intampinati de presedintele Ion Iliescu, care ne-a multumit ca am venit”. Surse judiciare au declarat ca Miron Cozma le-a mai dezvaluit anchetatorilor ca fiecare miscare a minerilor a fost coordonata de oameni apropiati fostului presedinte Iliescu si guvernului condus de Petre Roman, inca din momentul sosirii in Capitala.

    VIOREL ENE, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor
    Tragerea la raspundere a celor vinovati

    Pe cine acuzati dvs. pentru evenimentele din 13 iunie 1990?
    Pe data de 11 iunie 1990 a avut loc o sedinta de guvern, prezidata de presedintele Ion Iliescu. La ea a participat conducerea FSN, inclusiv Silviu Brucan, si au hotarat “sa termine” cu Piata Universitatii. N.S. Dumitru, Gelu Voican Voiculescu si Dan Iosif au primit sarcina din partea acestei echipe de conducere – guvern si presedinte – sa mobilizeze, in prima faza, cam 3.000 de sindicalisti din Bucuresti, plus fortele de politie si de represiune. Au fost invitati acolo – ministrul Ap.N. era plecat – adjunctul de la MApN, fortele de SRI si de Politie, inclusiv Chitac. In urma acestei intrevederi si hotarari de guvern din data de 11 iunie, pe 12 iunie a avut loc o intrunire la MI, in care factorii de represiune au facut planul de actiune amanuntit. In primul rand ii acuzam pe cei care au dat ordin, au organizat si au executat aceasta prima faza din 13. Lista o avem deschisa. Presedinte era Ion Iliescu, prim-ministru Petre Roman, urmeaza conducerea FSN: N.S. Dumitru, Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif, apoi aparatul de Politie, SPP, UM 0215, Chitac si toate numele care se regasesc in documente. Apoi, in seara de 13 a fost demis Chitac, si din 14 dimineata ministru de Interne era Doru Viorel Ursu. Din ordinul lui au fost cazati civili in unitati militare, incalcand orice regulamente militare si legea etc., plus tratamentele pe care le-au suportat acolo. Apoi, gen. Pavel Abraham era adjunctul Scolii de Politie Baneasa. Mai mult s-a ocupat de aceste arestari gen. Penciuc. Coordonarea s-a facut si cu Magureanu, la operatiune au intervenit de la Interne, Doru Viorel Ursu si secretari de stat, plus Cico Dumitrescu, care a anchetat personal.
    Cum s-a infiintat Asociatia Victimelor Mineriadelor?
    Personal am depus plangere penala inca din 1 august 1990 pentru ca am fost agresat, cu capul spart, am avut 93 de zile de concediu medico-legal, am facut tratament in Germania, am revenit cu bine. Vazand ca singur nu pot sa rezolv, a fost nevoie sa ne strangem intr-o asociatie de sine statatoare care sa aiba ca scop declarat verificarea victimelor, identificarea agresorilor, tragerea la raspundere a celor vinovati, despagubiri morale si materiale pentru victime, dar si apararea drepturilor omului.
    Care a fost parcursul dosarului?
    In ianuarie 1997 asociatia a depus plangere penala in numele victimelor si celor care au avut de suferit, generic, pentru ca nu puteam la momentul respectiv sa avem toate listele si probele. Acum avem, lista cu 746 de raniti, nominal, 1.021 retinuti, acte oficiale. Dosarul a ajuns la Parchetul Militar. Aici au mai fost balbaieli, apoi dosarul a fost luat de o echipa a colonelului Popov, care s-a apucat sa faca niste cercetari, dupa care el cu echipa lui s-au mutat la “Tigareta II”. Dosarul a fost luat de Surdescu, care a dat neinceperea urmaririi penale, contrasemnata de gen. Dan Voinea, care era seful Parchetului Militar. Si am ramas cu ochii in soare, asta era spre sfarsitul lui ‘98. Am fost nevoiti sa facem iar presiuni si am intrat la presedintele Constantinescu in audienta. Noi facusem cerere de infirmare a solutiei de neincepere a urmaririi penale. Din fericire, ni s-a dat castig de cauza si acelasi dosar a fost repus pe rol. Apoi am intrat in epoca Iliescu. Dosarul zacea, au fost demonstratii, proteste. Am cerut demisia lui Botos, iar in ianuarie a.c. au zis: “redeschidem dosarul”, dar dosarul nu a fost niciodata inchis (cu exceptia perioadei cand s-a dat NUP), ci el zacea in nelucrare. La protestul pe care l-am facut in ianuarie, Botos intervine si spune: “Da, se va redeschide”. Suntem chemati la el, si ne spune ca Voinea s-a oferit sa ia el dosarul, desi avea si dosarul revolutiei. Am spus: “d-le procuror general, acest om, chiar daca vrea, oricata putere de munca ar avea, nu poate sa duca doua dosare mari”. Nu avea nici echipa, era el si cu un procuror tanar si o doamna care era la calculator. La presiunile facute de noi la Ministerul de Interne s-au dat trei ofiteri ca sa se ocupe de dosarul mineriadei. In momentul de fata sunt folositi de Dan Voinea in cercetarile de la revolutie. (R.B.)

  •  Sursa: Revista 22, 15.06.2005

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

     

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • FACEBOOK

  • STATISTICI SITE

  • Taguri

  • Calendar

    august 2019
    L Ma Mi J V S D
    « apr.    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Comentarii Recente

  • Articole Recente

  • Categorii