• SONDAJ

  • AVMR recuza judecatorul in procesul intentat de Teodor Maries

     

    Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti

    Dosar nr. 10669/4/2008

    Completul 8 civil

    Termen: 28.01.2010

    DOMNULE PREŞEDINTE

    Subsemnatul Ene Viorel, Preşedintele Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, pârât-reclamant în dosarul nr. 10669/4/2008 al Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, în contradictoriu cu reclamantul-pârât Mărieş Teodor, formulez potrivit disp. art. 27 pct. 1 Cod Procedură Civilă prezenta

    CERERE DE RECUZARE

    Cu privire la d-na judecător Popa Cornelia, întrucât există serioase indicii că aceasta nu dă dovadă de obiectivitate şi imparţialitate în judecarea prezentei cauze, având un interes propriu în soluţionarea favorabilă (admiterea acţiunii) reclamantuluipârât Mărieş Teodor.

    Arăt că acest litigiu este de fapt concretizarea unei lupte politice, miza acestui dosar fiind consolidarea „legendei” de revoluţionar a reclamantuluipârât Mărieş Todor, şi implicit a celor ce îl susţin din umbră.

    Apreciez că respingerea nemotivată a cererii de audiere a unui martor în condiţiile în care printro încheiere anterioară instanţa a admis probatoriul solicitat (inclusiv proba cu martori) – doar din considerentul că acest martor este un fost preşedinte al României actualul simplu particular Ion Ilici Iliescu, mă îndreptăţeşte să cred că d-na judecătoare investită cu soluţionarea prezentei pricini nu face dovada imparţialităţii şi obiectivităţii ce sunt caracteristice corpului magistraţilor, această măsură de înlăturare a unui martor esenţial pentru probatoriul nostru fiind de natură să îmi prejudicieze mijloacele de apărare.

    Mai mult, d-na judecător a înţeles chiar să îşi manifeste deschis simpatia şi îngrijorarea faţă de reclamantulpârât Teodor Mărieş privind starea de sănătate a acestuia, după 75 de zile de aşazisă grevă a foamei pe care acesta afirmă că şi-ar fi asumat-o pentru a şantaja magistraţii să îi dea o copie a dosarelor Revoluţiei şi al Mineriadei (aflate încă în faza e cercetare penală la Parchet). Dacă un astfel de şantaj ordinar la adresa magistraţilor a reuşit, iar numitul Mărieş a intrat din nou într-o aşa zisă grevă a foamei, cerând dreptate, toate aceste aspecte îmi creează temerea justificată ca nu cumva d-na judecător, impesionată de astfel de „argumente” străine de natura pricinii şi a dreptului în general, să „abdice” de la imparţialitatea şi obiectivitatea de care ar trebui să dea dovadă ca magistrat.

    Pe de altă parte, susţinerea publică de care se bucură reclamantulpârât din partea actualului preşedinte Traian Băsescu în susţinerea cererilor sale, poate creea o stare de temere şi nesiguranţă d-nei judecător a cărei recuzare o cer, această presiune politică având deja ca rezultat în această cauză respingerea unor probe solicitate de mine.

    În aceste condiţii, apreciez că d-na judecător Popa Cornelia manifestă un interes personal în cauză, respectiv interesul de a nu îşi periclita cariera şi evoluţia în magistratură opunânduse unei vădite presiuni politice în prezenta cauză.

    Preşedintele Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991

    Din România, Ene Viorel

    prin avocat Rapcea Mihai

    28.01.2010

    DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI SECTORULUI 4 BUCUREŞTI

     

    Istoricul Dosarului Mineriadei

      Pentru buna informare a presei AVMR pune la dispozitia ziaristilor un scurt material ce puncteaza Dosarului Mineriadei. Vă aducem la cunoştinţă, într-o formă sintetică, istoricul acestui Dosar, fragmentările sale, datele principale şi informaţiile de substanţă juridica.  

    Raport despre Dosarul represiunii din iunie 1990   

    Acest Dosar cheie al Justiţiei româneşti a fost tergiversat, muşamalizat şi mistificat vreme de mai bine de un deceniu. Încercăm prin acest memoriu adresat la cel mai înalt nivel al statului român să ne aducem contribuţia în vederea desluşirii iţelor acestui controversat episod al Justiţiei româneşti. Privim strict juridic situaţia plângerilor penale (nu discutăm derularea evenimentelor).

    Situaţia acestui Dosar, malversaţiunile, presiunile şi manevrele efectuate de reprezentanţi de vârf ai statului român, implicaţi direct, aruncă o pată ruşinoasă asupra credibilităţii României ca stat de drept.

    Intenţionăm, ca reprezentanţi legali ai victimelor represiunii ordonate de Ion Iliescu şi acoliţii săi, să chemăm Statul Român în judecată în faţa forurilor europene şi internaţionale. Am făcut aceste demersuri, deoarece considerăm că 18 ani este deja prea mult pentru soluţionarea unui Dosar, mai ales că cercetările au fost încheiate. Timp de 13 ani ne-am adresat până acum tuturor responsabililor Justiţiei, la toate nivelele de autoritate.

    Am pus la dispoziţia procurorilor, de-a lungul anilor, toate probele şi datele necesare procesului juridic. Am adus la cunoştinţa opiniei publice, sistematic, prin toate canalele media la care am avut acces, elementele acestui dosar, informaţii relevante cu privire la vinovaţi. Am epuizat toate formele imaginabile de protest legal (inclusiv greva foamei) faţă de instituţiile implicate în tergiversarea Dosarului.

    Cunoaştem implicaţiile majore ale acestui Dosar şi inferenţele politice ce privesc acest caz. S-au executat adevărate operaţiuni de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice în care s-au întrebuinţat resurse dintre cele mai diverse, inclusiv cu concursul unor reprezentanţi de vârf ai Statului din Justiţie şi din alte instituţii.

    Dosarele Mineriadelor sunt dosare diferite de dosarele Revoluţiei. Orice încercare de soluţionare comună nu este legală. Ele trebuiesc instrumentate şi judecate separat.

    Acţiunea noastră juridică împotriva Statului Român nu urmăreşte culpabilizarea României în faţa forurilor internaţionale şi acuzarea grosso modo a reprezentanţilor statului român ci tocmai eliberarea României de această grea povară a elementelor corupte din Parchet şi sistemul politic. 

    Reţeaua de complicităţi a unor personaje vinovate de crime împotriva umanităţii (imprescriptibile), instigare la război civil, de grave acţiuni împotriva cetăţenilor români, poate fi scoasă la iveală şi poate fi expusă prin acţiunea noastră juridică.             

    Sperăm că apropierea pragului celor două decenii va goli de conţinut plasarea noastră, ca popor, în categoria infamantă definită prin sintagma “stupid people” lansată de acolitul lui Ion Iliescu, comunistul Silviu Brucan.              

    “Dosarul Represiunii din iunie 1990”(Mineriada iunie 1990)     

    În urma represiunii din iunie 1990 (Mineriada  iunie 1990) a rezultat un număr de 756 de răniţi, peste 1300 de bucureşteni bătuţi şi reţinuţi abuziv (între 2 şi 60 de zile), 4 morţi prin împuşcare, 18 răniţi prin împuşcare recunoscuţi oficial, în realitate fiind peste 100 de persoane care au decedat, majoritatea în urma loviturilor primite în cap şi în alte părţi vitale, lovituri primite de la mineri în 14-16 iunie.           

    În iunie 1990 au fost depuse 47 de plângeri penale individuale de către persoane fizice, instituţii, asociaţii, reviste şi ziare ale căror sedii au fost devastate de către mineri, membri F.S.N. şi cadre ale Securităţii din unitatea specială U.M.0215, la indicaţiile Preşedintelui Ion Iliescu, a Primului Ministru Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, etc. Liga Studenţilor a strâns primele 230 de declaraţii ale victimelor şi martorilor iar organizaţii internaţionale ca Amnesty International şi IGFM din Germania au preluat şi mediatizat Dosarul represiunii realizat de studenţi.            

    Plângerile depuse la Parchet de către persoanele fizice, Universitatea Bucureşti, Institutul de Arhitectură, U.M.R.L., membrii Ligii Studenţilor au fost “făcute pierdute”, într-o primă etapă. Ulterior, datorită presiunii publice, Parchetul s-a făcut că se ocupă de de cazul morţilor prin împuşcare.           

    Procurorul Eugen Vasiliu (în prezent avocat), şi-a exercitat atribuţiile ameninţând membrii familiilor celor decedaţi ,,să-şi ţină gura” şi a încercat prin intimidare şi ameninţare să transforme victimele în ,,atacatori ai instituţiilor statului”. În perioada regimului Iliescu, toate demersurile victimelor represiunii din iunie 1990 de obţinere a unei soluţii juridice au fost marcate de eşec. Muşamalizarea a mers până acolo încât a existat chiar şi o iniţiativă de tocare şi distrugere a declaraţiilor şi probelor depuse la Parchet.              

    Formarea “Dosarului Mineriadei iunie 1990”             

    Până la înfiinţarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România în anul 1996, nu a existat un dosar privind represiunea din iunie 1990.           

     În data de 18.02.1997, ca urmare a plângerii penale colective depuse de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, s-a format “Dosarul Mineriadei iunie 1990” cu nr. 5358/P/1997. Deoarece dosarul cuprindea civili şi militari s-a mai depus o plângere Penală împotriva civililor vinovaţi de represiunea din iunie 1990, în aprilie, dosar nr. 12375/P/1997, pentru urgentarea cercetărilor.           

    Iniţial dosarele au fost repartizate către Secţia Civilă a Parchetului General, însă au fost declinate către Secţia Militară din Parchetul General conform Codului de Procedura Penală în vigoare la acea dată, de către procurorul Alexandru Cinteză care se ocupa de dosarul ,,Mineriada 1991”. S-au comasat dosarele 5358/P/1997 şi 12375/P/1997 formându-se dosarul unic cu nr. 160/P/1997.           

    Toate dosarele individuale, atât ale persoanelor fizice cât şi ale reprezentanţilor ziarelor, asociaţiilor şi instituţiilor devastate de mineri şi de activiştii FSN au fost reunite în acest dosar (au fost adunate de la secţiile de poliţie, Poliţia Capitalei, de la Parchetele de sector, Parchetul Municipiului Bucureşti, etc. unde zăceau în nelucrare de mulţi ani).           

    De acest dosar, care a ajuns la Parchetul General în septembrie 1997, s-a ocupat iniţial Secţia Militară, prin colonelul procuror militar Mihai Popov şi echipa sa.           

    Au fost audiate peste 800 de parţi vătămate şi s-au făcut cercetări în Valea Jiului, fiind audiate şi mai multe sute de mineri privind implicarea lor în represiunea din iunie 1990 (Mineriada 13-15 iunie 1990).           

    Cercetările păreau să se desfăşoare eficient însă întreaga echipă a colonelului Popov în aprilie 1998 a primit ca sarcină de serviciu cercetarea cazului “Ţigareta II”, “Dosarul Mineriadei iunie 1990” fiind abandonat.           

    În urma nenumăratelor solicitări şi demersuri făcute de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, dosarul a fost repus pe rol şi incredinţat unei noi echipe condusă de către procurorul militar Dan Voinea şi procurorul militar Surdescu Gheorghe           

    Dan Voinea a fost ridicat la rangul de general de preşedintele proaspăt ales, Emil Constantinescu, la cererea sa, deoarece acesta a susţinut că regulamentul militar nu permite anchetarea unor superiori în rang. Emil Constantinescu a ajuns preşedinte asumându-şi public fenomenul Pieţei Universităţii şi angajându-se că vor fi soluţionate “cu celeritate” Dosarele Revoluţiei şi Mineriadei. Cum s-a ţinut de promisiune ştim cu toţii astăzi.               

    “Soluţia” NUP-ului din 1998 dată întregului dosar 160/P/1997             

    Spre surprinderea şi nemulţumirea noastră, în decembrie 1998, procurorul militar Surdescu Gheorghe a propus soluţia de Neîncepere a Urmăririi Penale (N.U.P.), în data de 16.09.1998, decizie supervizată şi aprobată de către procurorul militar Dan Voinea, şef al Secţiei Militare din Parchetul General.           

    În urma solicitării de infirmare a soluţiei, a numeroase proteste şi mitinguri organizate de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, a presiunilor mediatice şi ale opiniei publice, a nenumăratelor demonstraţii (inclusiv audienţă la Preşedintele României Emil Constantinescu), soluţia de Neîncepere a Urmăririi Penale a fost infirmată şi s-a redeschis dosarul în data de 14.10.1999, după un an de tergiversări.           

    Dosarul 160/P/1997 a fost repartizat tot procurorului militar Dan Voinea şi colonelului procuror militar Vasile Doană.           

    Procurorul militar Dan Voinea a împărţit dosarul în 4 dosare şi anume: dosarul 74/P/1998 ; 75/P/1998 ; 76/P/1998 ; 77/P/1998:            

    1. Dosarul Penal 74/P/1998 privind uciderile prin împuşcare ale victimelor: Lepădatu Mitriţă, Mocanu Velicu Valentin, Duncă Gheorghe, Drumea Dragoş şi a altor 18 răniţi prin împuşcare.            

    2. Dosarul Penal 75/P/1998 privind faptele unor persoane cu responsabilităţi de stat, ce se presupune că au dispus sau acceptat ca la soluţiunile de restabilire a ordinii publice să participe, alături de organele abilitate şi unele categorii ale populaţiei civile (în special mineri), deşi legea şi Constituţia nu permitea asemenea cooperări.            

    3. Dosarul Penal 76/P/1998 privind verificarea legalităţii ştatelor de plata întocmite la nivelul exploatărilor miniere din bazinul carbonifer Valea Jiului pe perioada cât minerii s-au aflat în Capitală.            

    4. Dosarul Penal 77/P/1998 privind sesizarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, din care rezultă că numărul victimelor ucise este mult mai mare decat cel comunicat oficial, respectiv 100 – 160 în loc de 6.             

    Primul Rechizitoriu parţial trimis pe instanţă  

    De dosarul 74/P/1998 s-a ocupat în principal procurorul militar colonel Vasile Doană. Acest dosar a fost instrumentat şi trimis în instanţă în data de 18.05.2000. Au fost puşi sub acuzare pentru infracţiune de instigare la săvârşirea unei infracţiuni de omor deosebit de grav, numiţii: general în rezervă, Chiţac Mihai, fost ministru de interne; general în rezervă, Andruţa Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne; colonel în rezerva Cătălin Traian, fost şef al secţiei de pază şi control acces în sediul Ministerului de Interne; colonel în rezervă, Costea Dumitru, fost comandant al Batalionului de Jandarmi Ploieşti; colonel în rezervă, Constantin Vasile, fost ofiţer activ din cadrul Comandamentului Trupelor de Paraşutişti; lt. col. Protopopescu Marian din cadrul U. M. 0209 Bucureşti; lt. col. Badiu Marian; mr. Pătulea Cristinel şi mr. Petcu Gabriel (toţi trei din U.M. 0756 Ploieşti); precum şi lt. Ferentz Marian din U.M. 0223 Bucureşti şi plt. maj. Axinteoaiei Mircea-Romică din U.M. 0248 Bucureşti, care au ordonat şi executat să se tragă cu armamentul din dotare şi cu muniţie de război asupra populaţiei civile neînarmate.

    În perioada 2000-2003, acest dosar s-a judecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde judecătorii au hotărât retrimiterea dosarului la Parchetul General Secţia Militară pentru suplimentarea probelor. Procurorul Dan Voinea în mod intenţionat a trimis la instanţă un rechizitoriu prost întocmit deşi existau probe decisive pentru inculparea vinovaţilor. De menţionat că procurorul militar generalul Dan Voinea nu a trecut printre învinuiţi şi persoana preşedintelui Ion Iliescu.           

    S-a demonstrat astfel reaua credinţă şi implicarea în apărarea infractorilor a procurorului Dan Voinea, aceeaşi persoană care în anul 1998 a dat soluţia de NUP – Neînceperea Urmăririi Penale în tot dosarul ,,Mineriadei iunie 1990”.           

    Dosarul a zăcut ulterior în nelucrare la Parchetul Militar deşi procurorul Levanovici Mircea avea sarcina de serviciu să instrumenteze şi soluţioneze dosarele Mineriadei din iunie 1990.    

    Al doilea NUP în dosarul 74/P/1998             

    Urmărind exemplul generalului procuror militar Dan Voinea colonelul procuror militar Levanovici Mircea a propus Neînceperea Urmăririi Penale iar generalul Samoilă Joarză, numit de Ion Iliescu în fruntea Parchetului Militar, imediat după venirea la putere a PSD a confirmat şi supervizat soluţia.           

    La protestele Asociaţiei noastre soluţia de N.U.P. a fost infirmată şi acest dosar a fost repartizat (împotriva dorinţei noastre) procurorului militar colonel Viorel Siserman la care s-a adăugat şi generalul procuror militar Dan Voinea deşi acesta din urmă nu mai avea dreptul să instrumenteze acest dosar, deoarece o mai făcuse o dată. Manevra juridică efectuată de generalul Voinea a constat în principal din schimbarea încadrării inculpaţilor din instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav la participaţiune improprie, faptă deja prescrisă.           

    În anul 2006, premergător intrării României în UE, Monica Macovei, ministru al Justiţiei, în scopul armonizării Codului de Procedură Penală cu legislaţia europeană, modifică paragraful referitor la compentenţa instanţelor civile de a cerceta cazurile în care sunt cuprinşi civili şi militari. România pierduse deja şase procese la CEDO tocmai datorită neconcordanţei Codului de Procedură Penală cu normele juridice europene. Conform viziunii europene instituţia Parchetului Militar este vetustă, de inspiraţie sovietică şi corespunde unei perioade revolute fiind condamnate general „arhaismele bolşevice ale instanţelor militare”. Practica europeană arată că procurorii militari anchetează dosare ale civililor, numai în condiţii de război sau în situaţii excepţionale           

    Clasa politică şi juriştii din parlament au avut cunoştiinţă de practica CEDO în materie, dar prin Legea 356/2006 au permis continuarea proceselor în curs cu civili de către magistraţii militari. Se putea anticipa apariţia unor excepţii de neconstituţionalitate pe aceasta temă, iar fostul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, ar fi avut obligaţia să prevină acest lucru.           

    În cursul anului 2007 prevederea introdusă de Monica Macovei în Codul de Procedură Penală va fi folosită în procese aflate pe rol şi care implicau cadre militare şi civili. Dosarul celebru al generalului SRI Ovidiu Soare care îl implica şi pe fostul consilier prezidenţial, contraamiralul “Cico” Dumitrescu, va fi unul dintre primele în care apărarea va ridica excepţii de neconstituţionalitate – care vor fi admise.           

    Procurorul militar Dan Voinea a refuzat să predea dosarul Secţiei Civile din Parchetul General nesocotind Decizia Curţii Constituţionale nr. 610 din data de 20.06.2007, prin care dosarele în care erau implicaţi civili şi militari, în mod obligatoriu, trebuiau să treacă la Secţia Civilă.            

    L-a pus sub acuzare pe Ion Iliescu în momentul în care nu mai avea calitatea să facă acest lucru, a disjuns dosarul 74/P/1998, a trimis parţial Dosarul în care era implicat Ion Iliescu la secţia Civilă şi a trimis restul în instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând grav legile în vigoare, tergiversând cercetarea şi punerea sub acuzare a vinovaţilor. Instanţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat că Generalul procuror militar Dan Voinea nu avea voie să instrumenteze acest caz, deoarece mai instrumentase o dată acest Dosar.            

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut plângere penală împotriva procurorului Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite Dosarul la Secţia de Urmărire Penala şi Criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru tergiversarea soluţionării dosarului.           

    Dosarul cu Ion Iliescu a ajuns la Secţia Civilă, unde soluţia de punere sub învinuire a fost infirmată de către Prim Procurorul Iacob Marius şi Procurorul General Laura Codruţa Kovesi, conform legilor în vigoare. La iniţiativa Asociaţiei noastre Procurorul General s-a sesizat în privinţa gravelor deficienţe ale instrumentării dosarului de către procurorul militar Dan Voinea.             

    “Rechizitoriul” Procurorului General la adresa procurorului militar Dan Voinea            

    Procurorul general al României Laura Coduţa Kovesi a formulat un adevărat rechizitoriu la adresa generalului procuror militar Dan Voinea, cel care a investigat mineriada, respectiv pe Ion Iliescu, al cărui dosar are o grosime de doar zece centimetri, iar învinuitul nu a fost citat ori audiat niciodată în 17 ani.            

    „În momentul în care a fost declinat la procurorii civili, deşi s-a susţinut că au fost audiate foarte multe persoane, că s-a lucrat foarte mult la acest dosar, de fapt acesta când a venit arăta cam aşa: zece centimetri. Atât este dosarul care priveşte această cauză”, a mai adăugat procurorul general.           

    Kovesi a scos la iveală faptul că deşi nu era investit pentru acest dosar, procurorul militar Dan Voinea i-a prezentat învinuitului, adică lui Ion Iliescu, o altă acuzaţie decât cea pentru care a început urmărirea penală. Practic, a afirmat Procurorul General, urmărirea penală a început pentru o stare de fapt, iar învinuitului i-a fost prezentată o acuzare pentru care nu se începuse o cercetare, ceea ce echivalează cu o încălcare gravă a dreptului la apărare. „Dacă într-un dosar de asemenea anvergură se fac astfel de erori de procedură, consider că este legitim să mă întreb care este rigoarea abordărilor normelor procedurale în celelalte dosare instrumentate de Secţia Parchetelor Militare şi de structurile sale teritoriale”, a mai spus Kovesi.           

    „Urmărirea penală a fost începută de procurorul militar Dan Voinea, după ce Curtea Constituţională decisese că procurorii militari nu mai au competenţa în cauzele cu civili, aşadar acesta nu avea calitatea procesuală, nu era legal investit să efectueze urmărire penală în cauză”, a afirmat Laura Codruţa Kovesi.           

    „Discutăm despre aflarea adevărului, dar Ion Iliescu timp de peste 17 ani nu a fost audiat în acest dosar, nici în calitate de învinuit şi nici în altă calitate. Este cazul să spunem adevărul cu privire la activitatea Parchetului Militar. Kovesi a afirmat că a fost neplăcut surprinsă să constate problemele de procedură din dosarul Mineriadei din iunie 1990 privindu-l pe Ion Iliescu, având în vedere „experienţa procurorului”.           

    Laura Codruţa Kovesi a arătat că procurorul militar Dan Voinea era incompatibil să soluţioneze dosarul referitor la Ion Iliescu, având în vedere că el este acelaşi procuror care a sesizat instanţa cu privire la Mihai Chiţac – fost ministru de Interne şi a altor patru persoane, spunând că dosarul comun a fost iniţial instrumentat de un alt procuror militar, iar generalul a pus deja o rezoluţie faţă de acuzaţi. Concret, spune Kovesi, Voinea s-a imixtionat în activitatea altui procuror.           

    Procurorul general al României, Laura Condruţa Kovesi, a arătat că analizând dosarul de urmărire penală au fost constatate aspecte de nelegalitate. Concret, în 10 septembrie 2006, procurorul militar Dan Voinea a infirmat rezoluţia din 14 octombrie 2005 a procurorului militar din subordinea sa considerând-o nelegală şi netemeinică. „Prin ordonanţa respectivă nu a fost însă desemnat procurorul care să continue urmărirea penală în această cauză. La dosarul aflat în prezent pe rolul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu există un alt înscris din care să rezulte că a fost desemnat procurorul pentru urmărirea penală. În fapt, în lipsa unei rezoluţii scrise a procurorului militar Dan Voinea, după infirmarea rezoluţiei din 14 octombrie 2005, urmărirea penală a fost continuată de către procurorul militar colonel Viorel Siserman, cel care a întocmit de altfel rechizitoriul lui Mihai Chiţac, dar şi ordonanţa din 20 iulie 2007 prin care s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei cu privire la Ion Iliescu”, se arată în rezoluţia de infirmare a soluţiei în cazul Iliescu.            

    Procurorul general al României a arătat că măsura începerii urmăririi penale nu putea fi dispusă de către procurorul militar Dan Voinea atâta timp cât nu era investit cu efectuarea urmăririi penale în cauză, iar procuror de caz era alt magistrat, fiind astfel încălcate prevederile art. 64 alineatul 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.           

    Mai mult, a mai adăugat Laura Codruţa Kovesi, procurorul militar Dan Voinea era incompatibil să mai efectueze vreun act de urmărire penală în dosarul 74/P/1998 atâta timp cât instanţa supremă restituise dosarul SPM. Potrivit art. 49, alineatul 4 din Codul de procedură penală, persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia când refacerea este dispusă de instanţă. Astfel generalul Voinea nu mai putea efectua completarea urmăririi penale şi cu atât mai puţin nu mai putea emite vreun act de urmărire penală.           

    Pe de altă parte, rezoluţia de începere a urmăririi penale nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de procedura penală. Rezoluţia nu are menţionată ora când a fost dispusă măsura şi nu a fost înregistrată în registrul special, aşa cum prevedere art. 228 din Codul de procedură penală.           

    Deşi rezoluţia de începere a urmăririi penale nu a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale imperative şi procurorul militar Dan Voinea era incompatibil şi nu era învestit cu soluţionarea dosarului, în data de 27 iunie 2007 acesta, împreună cu procurorul militar Viorel Siserman, a procedat la prezentarea învinuirii aduse lui Ion Iliescu.           

    Ea a subliniat că, având în vedere importanţa dosarului, se aştepta la respectarea legii, cu atât mai mult cu cât procurorul militar Dan Voinea, la experienţa pe care o are, ştia că instanţa va decide restituirea dosarului dacă erau constatate vicii de procedură în faza anterioară judecăţii.            

    “Mă aşteptam ca într-un dosar de o asemenea importanţă să respectăm legea, să nu trimitem dosarul la instanţă cu încălcarea normelor de procedură penală, pentru că absolut tot ce se administrează într-un dosar după emiterea unui act nelegal este lovit de nulitate, şi atunci instanţa de judecată cu siguranţă decide restituirea acestor dosare”, a încheiat procurorul general.           

    Procurorul general al României Laura Codruţa Kovesi a declarat că rămân valabile probele adunate şi administrate până acum de către procurorul militar Dan Voinea în dosarul represiunii din iunie 1990 şi că anchetatorii civili care vor prelua ancheta nu pleacă de la zero           

    Laura Codruta Kovesi a propus transferarea procurorilor care au instrumentat aceste dosare de la Secţia Parchetelor Militare la Secţia Civilă, dacă preocuparea faţă de soluţionarea dosarelor îi apasă atât de tare pe cât afirmau public, urmând ca diferenţele de salarizare să fie compensate ulterior. Dan Voinea a afirmat iniţial că se va gândi la aceasta propunere pe care a declinat-o apoi public.           

    Procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, a anunţat, în data de 7.12.2007 că a infirmat soluţia de punere sub urmărire penală a fostului preşedinte Ion Iliescu în dosarul mineriadei din 1990. Această soluţie nu înseamnă netrimitere în judecată sau neîncepere a urmăririi penale, ori clasare, a precizat Kovesi.            

    Deasemenea Procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, a cerut Consiliului Superior al Magistraturii să verifice activitatea întregii Secţii a Parchetelor Militare pe care generalul magistrat Dan Voinea a coordonat-o.            

    Procurorul general a precizat că a depus deja o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru efectuarea unei anchete în acest sens. Kovesi a mai spus că procurorii care au ţinut dosarele atâţia ani, fără a le soluţiona, făcând referire directă la Voinea, vor trebui să răspundă într-un fel sau altul, precizând însă că acest lucru numai CSM ar putea să îl decidă.           

    Procurorul General al României, Laura Condruţa Kovesi, a anunţat că în cazul lui Ion Iliescu cercetările vor fi continuate de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.            

    Ulterior, Ion Iliescu a semnat cu mânuţa sa prima declaraţie în faţa procurorilor civili. Acest lucru pe care nu s-a întâmplat vreme de 18 ani, cu toate că procurorul militar Dan Voinea a susţinut oficial şi în faţa presei, în repetate rânduri, că i-ar fi luat acestuia declaraţii în calitate de învinuit.               

    Situaţia fragmentării Dosarelor  Dosarul 75/P/1998             

    Dosarul 75/P/1998 provine din Plângerea Penală depusă de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România în 18.02.1997, din dosarul cu nr. 5358/P/1997 şi dosarul 12375/P/1997, inclusiv din plângerile penale făcute ulterior, susţinute de dovezi, lista vinovaţilor ajungând la peste 120 de persoane.           

    Iniţial dosarul a fost repartizat Secţiei Civile, către procurorul Alexandru Cinteză, care în acea perioadă se ocupa de Dosarul Mineriadei din septembrie 1991.     

    Declaraţiile minerilor anchetaţi pentru faptele săvârşite în septembrie 1991 au demonstrat că aceeaşi oameni au participat şi la represiunea din iunie 1990. Trimis la Secţia Militară, dosarul ajunge în sarcina colonelului militar, magistrat Mihai Popov.Acest dosar a avut acelaşi traseu ca şi dosarul 74/P/1998.           

    Procurorul militar Dan Voinea a refuzat să dea curs Hotărârii nr. 610 din data de 20.06.2007 emisă de către Curtea Constituţională, prin care se prevedea trecerea dosarelor la Secţia Civilă. Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut aproape zece plângeri penale şi cerereri de recuzare împotriva procurorului militar Dan Voinea. Acesta din urma a emis o hotărâre de disjungere cu nr. 75/P/1998 din 19.12.2007 a Dosarului, prin care doar o parte din acest dosar a fost trimis la Secţia Civilă, cea mai mare parte a Dosarului rămânând tot în custodia sa.           

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut plângere împotriva acestei soluţii de disjungere nr. 75/P/1998 din 19.12.2007 adresată Procurorului Şef Sectia Militară a Parchetului General, colonel magistrat Ion Vasilache. Acesta admite plângerea formulată şi pe cale de consecinţă dispune desfiinţarea rezoluţiei de disjungere a acestei soluţii, trimiţând întregul material de urmărire penală administrată în dosarul nr. 75/P/1998, la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.            

    Procurorul militar Dan Voinea refuză în mod ilegal să dea curs hotărârii acestei Rezoluţii din 27.02.2008, semnate de Procurorul Şef Colonel Magistrat Ion Vasilache.            

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a facut din nou plângere penală împotriva procurorului militar Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite dosarul la Secţia de Urmarire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru tergiversarea soluţionării dosarului şi pentru favorizarea infractorilor, precum: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma, etc.           

    În mai 2008, Procurorul Şef al Secţiei Militare, colonel magistrat Ion Vasilache ne-a comunicat decizia scrisă prin care procurorul Dan Voinea s-a hotărât să predea întregul dosar 75/P/1997 la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosar 222/P/2007.           

    Până în prezent dosarul nu a fost predat în întregime, Dan Voinea reţinând probe, casete video etc., şi predând doar copiile dosarului în loc de originale. O altă încercare de viciere a dosarului.             

    Dosarul 76/P/1998             

    Dosarul 76/P/1998 s-a format ca urmare a disjungerii din dosarul nr.160/P/1997, a avut traseul dosarelor 75/P/1998, 77/P/1998 şi a fost înregistrat în anul 2008 pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.  

    Dosarul privind verificarea legalităţii ştatelor de plată întocmite la nivelul exploatărilor miniere din bazinul carbonifer Valea Jiului pe perioada cât minerii s-au aflat în Capitală (13-19. 06.1990.)           

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut plângere împotriva acestei soluţii de disjungere cu nr. 76/P/1998 din 19.12.2007 adresată Procurorului Şef Colonel Magistrat Ion Vasilache.            

    Acesta admite plângerea formulată şi pe cale de consecinţă dispune desfiinţarea rezoluţiei de disjungere a acestei secţii, trimiţând întregul material de urmărire penală administrată în dosarul acestei secţii nr. 75/P/1998, de urmare la Secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.            

    Procurorul Dan Voinea refuză în mod ilegal să dea curs hotărârii acestei rezoluţii din 27.02.2008, semnate de Procurorul Şef colonel Magistrat Ion Vasilache.            

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut plângere penală împotriva procurorului militar Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite dosarul la Secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru tergiversarea soluţionării dosarului.            

    Mai mult Asociaţia a arătat în plângerea penală că în Rechizitoriul procurorului militar Dan Voinea sunt total compromise intenţiile aparent asumate iniţial. Astfel: s-a disjuns cauza cu privire la unii participanţi (din care unii cu o decisivă, esenţială contribuţie la săvârşirea unor infracţiuni grave); nu s-a lămurit nici situaţia victimelor, nici participarea ”persoanelor cu funcţie de decizie”, ”nici activitatea represivă”; – s-a adoptat o soluţie nelegală faţă de infracţiunile prescrise, etc.             

    Dosarul 77/P/1998             

    Dosarul 77/P/1998 privind sesizarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, din care rezultă că numărul victimelor ucise este mult mai mare decât cel comunicat oficial, respectiv 100 – 160 în loc de 6.

    Dosarul s-a format ca urmare a disjungerii din dosarul nr.160/P/1997. Procurorul de caz, Surdescu Gheorghe la insistenţele noastre a făcut exhumări dar în lipsa noastră. În probatoriu noi veneam cu martori, inclusiv gropari, dar am fost convocaţi în data de 10.12.1999, el a schimbat data fără să ne anunţe şi a făcut ,,reconstituirea” cu doi jurnalişti: Ondin Gherguţ şi Cristian Levant.

               

    Nici până în prezent nu cunoaştem rezultatele medico-legale ale acestor exhumări. Procurorul militar Dan Voinea a dat N.U.P. şi acestui dosar.           

               

    Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România împreună cu membrii Civic Media şi Grupul Independent pentru Democraţie, a depus plângere penală împotriva soluţiei date de procurorul magistrat Dan Voinea.

               

    Acţiunile în instanţă şi memoriile depuse de către Asociaţia noastră, doamnei Procuror General Laura Codruta Kovesi, au avut ca rezultat redeschiderea dosarului în data de 03.06.2008 şi trecerea lui la Secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului General, dosar nr.175/P/2008.

    În prezent există două dosare în curs de cercetare la secţia de urmărire penală şi criminalistică: dosarul nr.1122/P/2007 şi dosarul 175/P/2008    

    Concluzie            

    Decizia Curţii Constituţionale 610/20.06.2007 este legală şi ajută la deblocarea cercetării dosarelor represiunii din iunie 1990.           

    Prin trecerea dosarelor de la Parchetul Militar la secţia Civilă procurorul militar Dan Voinea, cel care a refuzat mai bine de un an respectarea unei decizii a Curţii Constituţionale care impunea aplicarea normelor europene, nu îi mai poate salva – prin muşamalizarea dosarului – pe criminalii Ion Iliescu, Petre Roman, etc.           

    Ion Iliescu a dat prima declaraţie olografă în legătură cu represiunea din iunie 1990 în decembrie 2007 doar după ce frântura de dosar a ajuns la secţia de urmărire penală şi criminalistică.           

    Nu avem motive să avem o mai mare încredere în procurorii civili dar Decizia Curţii Constituţionale a blocat o formă de tergiversare a rezolvării dosarului.            

    După cum a arătat chiar şeful Parchetului Militar, Ion Vasilache, instrumentarea (voit) defectuoasă a Dosarului realizată de către procurorul militar Dan Voinea ar fi dus la nulitatea absolută a materialului de urmărire penală           

    Asociaţia noastră a înaintat plângere împotriva rezoluţiei de disjungere nr. 75/P/1998 din 19.12.2007, criticând-o pe motiv de indivizibilitate a cauzei. Plângerea a fost considerată întemeiată de Parchet şi a fost admisă invocându-se prevederile art. 45 alin.1 rap. la alin. 1 şi 2 C.p.p. cât şi Decizia Curţii Constituţionale cu privire la competenţa soluţionării cauzei.             Fraza cheie care încheie Rezoluţia din 27.02.2008 a Şefului Parchetului Militar este următoarea: „De altfel, conform prevederilor art. 210 alin. 1 C.p.p organul de urmărire penală este dator mai întâi să-şi verifice competenţa, iar potrivit art. 197 alin. 2 C.p.p. încălcarea dispoziţiilor relative la competenţă atrage nulitatea absolută.”           

    Au trecut 18 ani şi considerăm că se întrunesc elementele de tergiversare a rezolvării dosarelor represiunii din iunie 1990 (Mineriada iunie 1990). Vă rugăm să luaţi act de încercările repetate de muşamalizare a Dosarului Mineriadei iunie 1990 realizate de reprezentanţii Justiţiei Române în scopul protejării vinovaţilor represiunii din iunie 1990.            

    Considerăm aceasta drept o formă gravă de corupţie a Justiţiei române, direct implicată în salvarea lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi de răspunderea penală în cazul Mineriadei din 1990. Preşedinte Viorel Ene          

    Semnificaţii ale evenimentelor din iunie 1990            

    Evenimentele din 13-15 iunie au afectat puternic prestigiul internaţional al României şi relaţiile cu marile democraţii ale lumii. Relaţiile cu organismele financiare şi politice internationale au cunoscut un moment de criză majoră. Debutul României “postcomuniste” pe scena internaţională s-a făcut cu sânge şi violenţă instituţională.           

    • NATO condamna violenţele.Secretarul general al NATO, Manfred Worner, a deplâns, în numele Alianţei, „atacurile brutale, tolerate de autorităţi” asupra unor persoane nevinovate, precum şi devastarea sediilor unor partide şi organizaţii civice. Peste şapte ani, din varii motive, România avea să rateze admiterea în primul val de extindere a NATO, al alături de Cehia, Polonia şi Ungaria.           

    • SUA, reacţie dură.„Acţiunile autorizate de preşedintele Ion Iliescu şi guvernul său, din ultimele câteva zile, au lovit în inima democraţiei române”. Aşa începea declaraţia Departamentului de Stat al SUA, în care se afirma că „muncitorii chemaţi personal de preşedintele Iliescu ameninţă să readucă regimul autoritar în România”. Ambasadorul american la Bucureşti, Allan Green, a refuzat să participe la festivitatea de investire a preşedintelui nou ales, Ion Iliescu.           

    • Ajutoare suspendate.SUA au suspendat ajutorul alimentar în valoare de 80 de milioane de dolari, acordat în februarie 1990, precum şi ajutorul medical de urgenţă, în valoare de un milion de dolari. Statele Unite au hotărât că, pentru moment, să nu acţioneze în direcţia reacordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate. Clauza a fost redobândită de-abia în 1993.           

    • Îngrijorare în Europa.Miniştrii de externe din Comunitatea Economică Europeana au decis, la Luxemburg, suspendarea aplicării acordului comercial cu România. Ministrul francez de externe, Roland Dumas, a afirmat că ţara sa va aplica principiile înscrise în statutul BERD potrivitcărora orice ţară care violează regulile statului de drept şi ale democraţiei nu este eligibilăpentru sprijinul acestei bănci.           

    • Mesaj rece de la Praga.Preşedintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel, i-a adresat o scrisoare preşedintelui Iliescu în care şi-a exprimat consternarea faţă de valul de violenţe de la Bucureşti. „Dacă vrem să facem parte din comunitatea unor ţări libere, care colaborează între ele, într-o Europă nouă, atunci este necesar ca toate problemele să fie rezolvate cu răbdare şi cu mijloace paşnice, respectîndu-se pe deplin drepturile omului”, scria Vaclav Havel.           

    La sfârşitul lui 1990, Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia se reuneau în „grupul de la Vişegrad”, angajîndu-se să respecte valorile democraţiei şi să întreprindă reforme economice radicale. România nu a fost admisă în acest grup. Ulterior, Cehia, Ungaria şi Polonia au fost admise în primul val atât în NATO, cât şi în UE.     

    Manipularea şi dezinformarea din jurul cazului DanVoinea            

    Presa a dezvăluit că între Ion Iliescu şi generalul Dan Voinea a existat o conexiune ascunsă iar generalul a încălcat cu buna ştiinţă legea, ţinând secret faptul că, încă din anul 1984, este un apropiat al lui Ion Iliescu. Participarea sa la celebrul “proces” al lui Ceauşescu pe procuror al cuplului nu poate fi întâmplătoare. Desemnarea sa a aparţinut lui Ion Iliescu ceea ce arată că maiorul Voinea, la acea dată, era un perosnaj de mare încredere al grupului conspiratorilor. Scenariul din care a făcut parte Voinea, de la început, explică poziţia sa actuală.            

    Soţia lui Dan Voinea, Liliana, este într-o strânsă relaţie cu Daniela Stana, fata celui mai vechi şi bun prieten al lui Iliescu, Traian Creţu. Dana Stana este sora fostului consilier prezidenţial, Corina Creţu, una dintre cele mai apropiate persoane din preajma lui Ion Iliescu. Prin statut, procurorii nu pot ancheta persoane care, fiind învinuite de o anumită infracţiune, fac parte din familia magistratului ori din cercul de prieteni al acestuia.           

    Tatăl Danei Stana şi al Corinei Creţu a fost un apropiat atât al soţiei generalului Dan Voinea, cât şi al lui Ion Iliescu, prietenia dintre cei trei cimentându-se încă din anul 1984 (anul în care Iliescu fusese numit director al Editurii Tehnice, editura la care Traian Creţu şi-a publicat, până în aprilie 1989, toate Tratatele de Fizică).            

    În anul 2004, Corina Creţu a inaugurat în judetul Sălaj, la Năpradea, o şcoală generală, care poartă numele tatălui său, iar la dezvelirea bustului lui Traian Creţu au fost prezenţi Ion şi Nina Iliescu şi, nu în ultimul rând, Liliana şi Dan Voinea.            

    Dan Voinea şi-a creat în decursul anilor o reţea de suporteri în presă şi în rândul unor organizaţii mai mult sau mai puţin civile. A alimentat câţiva ziarişti aleşi pe sprânceană cu documente din dosarele de urmărire penală, oferindu-le acestora un avantaj faţă de restul jurnaliştilor (cu încălcarea flagrantă a legii).           

    Deasemenea utilizând aşa zişi “revoluţionari” în fapt mici grupuri gălăgioase de manevră, a obţinut imaginea unui general asistat şi susţinut prin presiune publică de “revoluţionari” şi “societatea civilă”. Generalul Dan Voinea şi-a format, chiar în interiorul asociaţiilor revoluţionarilor, adevărate grupuri de diversiune – un exemplu semnificativ fiind cazul Doru Marieş, cocoţat la şefia unei asociaţii cu sprijinul deschis al generalului Voinea.

    Teodor Mărieş a fost liderul unei fantomatice organizaţii – Alianţa Poporului -, în timpul desfăşurării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 1990, care promova constant un mesaj al confruntării violente. Considerat un provocator aflat în slujba Poliţiei şi al organelor FSN, Teodor Mărieş a fost izolat de către organizaţiile Pieţei Universităţii.  Organizatorii Pieţei Universităţii l-au suspectat de la bun început pe Mărieş şi gruparea sa că are misiuni diversioniste. Organizaţia pe care o coordona a fost controlată de fostul şef al UM 0215, colonelul Florin Calapod. Misiunea colonelului Calapod şi a brigăzii de foşti securişti a fost compromiterea mesajului Pieţei Universităţii – nonviolent şi paşnic, prin instaurarea unui spirit autarhic şi anarhic şi prin iniţierea unor acţiuni provocatoare.

    Mărieş a fost instrumentul principal al acestui proiect malefic, care avea ca scop justificarea intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor Pieţei Universităţii. Cu trei ore înainte de reprimarea cu mână armată a studenţilor de la Universitate şi Arhitectură, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1990, organizaţia lui Teodor Mărieş şi-a strâns pe şest catrafusele şi s-a pus la adăpost. Acesta a mai reapărut în zona Televiziunii Române în jurul orelor 18, intrând în sediul instituţiei cu un grup violent. După consumarea evenimentelor a fost învinuit şi găsit vinovat dar a scăpat prin schimbarea încadrării şi a fost judecat în libertate. Răzvan Teodorescu, unul dintre cei mai apropiaţi acoliţi ai lui Ion Iliescu, şi-a retras plângerea împotriva lui Mărieş. Acesta a dispărut apoi o lungă perioadă de timp din atenţia publică. Ulterior Mărieş a reapărut, surprinzător, peste 17 ani, în fruntea unei organizaţii – 21 Decembrie 1989 – cu care nu a avut nimic de-a face vreme de 12 ani.            

    Susţinerea sa din partea lui Dan Voinea este o certitudine, iar grupusculul lui Teodor Mărieş a fost folosit ca mijloc de presiune ori de câte ori a avut nevoie Voinea. Că este aşa, o demonstrează şi faptul ca în timp ce membrii AVMR se aflau în instanţă, în procesul intentat lui Dan Voinea, se zvonise în Parchet ca Mărieş conduce un grup de revoluţionari, care protestează de zor în faţa Parchetului, pentru a-l susţine pe Dan Voinea!           

    Mărieş a fost acuzat cu probe de revoluţionari din oraşele-martir ale României “de impostură dar şi de luare de mită, falsuri şi nepotisme”, ei învinuindu-l pe Teodor Marieş – omul impus de procurorul Dan Voinea la cârma asociaţiei revoluţionarilor – că “cerea, ca să dea drumul dosarelor de revolutionar, 5.000 de euro din suma de 7.000, cât trebuie să primească de la stat fiecare revoluţionar autentic”.            

    Tot presa a dezvăluit că acelaşi Teodor Maries îşi umfla lunar conturile cu 6.000 de euro tot pe la marginea legii, “închiriind” locaţia Asociaţiei 21 Decembrie, ilegal, Baroului Bucureşti (neavând contract de închiriere cu R.A. A.P.P.S.). Însuşi şeful Baroului, Iordănescu Cristian, totodată şeful grupului de avocaţi care l-a reprezentat pe Dinu Patriciu în Dosarul Rompetrol, îl reprezenta şi pe Teodor Marieş în diferite cauze juridice.           

    Generalul procuror militar Dan Voinea a fost prezentat de o parte a presei drept victimă întrucât Curtea Constituţionala a decis să treacă dosarele revoluţiei şi mineriadei de la Parchetul militar la cel civil. Ce se face lumea că uita e că d-l general a fost cel care a amânat soluţionarea amintitelor dosare mai bine de un deceniu.           

    Cei care sunt – la vedere, în vârful “frontului” de sprijin al generalului Voinea sunt Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, şi George Costin, lider de sindicat la IMGB, cel care s-a aflat, culmea, în fruntea bătăuşilor care au agresat în 13 iunie 1990 studenţii de la Arhitectură.            

    O organizaţie fantomatică – „Noii Golani” – dezvăluită de presă a avea legături cu propagandă ucraineană împotriva României, a chemat chiar la acţiuni de proteste de stradă împotriva ,,deciziei Curţii Constituţionale, care, practic, îi dă verdictul de nevinovat lui Ion Iliescu şi celor din jurul său”. După ce au anunţat o serie lungă de proteste ale societaţii civile libere, “noiigolani” au dispărut în ceaţă. Organizaţia amintită s-a creat tot în preajma lui Mărieş, odată cu subita sa reîntoarcere în Bucureşti, dintr-un judeţ aflat la graniţa cu Ucraina.           

    S-au exercitat presiuni la nivelul opiniei publice cât şi instituţional – la adresa Preşedinţiei în principal, printr-o grupare formată din doi foşti consilieri ai lui Emil Constantinescu – Mugurel Stan şi Antonie Popescu – disimulaţi sub titulatura de membri ai Ligii Studenţilor – deşi nu aveau căderea de a se intitula reprezentanţi ai fostei organizaţii studenţeşti – şi prin câteva persoane aflate în zona GDS şi Alianţa Civică – instituţii care s-au manifestat deseori ca suporteri entuziaşti al generalului Voinea, găzduindu-l deseori şi oferindu-i suport mediatic.            

    Grupul menţionat s-a constituit într-un instrument de presiune care a somat să fie luată o decizie în sensul dorit de ei – respectiv susţinerea lui Dan Voinea, într-o scrisoare înaintată preşedintelui României, preşedintelui Comisiei Europene, preşedintelui Parlamentului European, vicepreşedintelui Comisiei Europene, comisar pentru justiţie, precum şi Curţii Constituţionale. Autorii somaţiei solicitau Curţii ca, prin soluţia sa, dosarele aflate la parchetele militare să rămână în competenţa acestora – respectiv pe mâna lui Dan Voinea,  până la definitivarea cercetărilor.                  

    Unul dintre motivele pentru care a fost susţinut permanent generalul Voinea este legat de faptul că avansarea sa a avut loc prin intermediul fostului preşedinte Emil Constantinescu, foştii consilieri şi angajaţi ai preşedinţiei din acea perioadă susţinând şi azi că decizia lui Emil Constantinescu era justă.           

    Am selectat dintre alegaţiile unor dintre ziariştii care au făcut parte din frontul de sprijin al generalului Voinea, datori acestuia din diferite motive. Bulgărele dezinformării şi intoxicării a crescut şi a fost mutat inclusiv în spaţiul instituţional şi deoarece, până în acest moment, nimeni nu a pus cap la cap faptele, în desfăşurarea lor cronologică. Acest Raport urmăreşte tocmai acest obiectiv.           

    S-a susţinut ca magistraţii Curţii Constituţionale ar fi schimbat practica judiciară pentru a-l proteja pe Ion Iliescu, iar dacă Dan Voinea ar fi fost lăsat cu Dosarul mineriadei pe mână, fostul preşedinte Ion Iliescu ar fi fost învinuit, şi trimis în judecată în această vară.            

    – Deasemenea “pe surse” judiciare s-a facut afirmaţia mincinoasă ca „Dosarele Revoluţiei din decembrie şi mineriadei din iunie 1990, aflate în faza de finalizare la generalul-magistrat Dan Voinea, vor fi mărunţite şi împrăştiate la secţii de poliţie, parchetele de pe lângă judecătoriile de sector, Curtea de Apel Bucureşti.”           

    – “Dosarele care vor ajunge la secţiile de poliţie sunt compromise din start şi se vor închide deoarece, odată cu împrăştierea probelor, vinovaţiile se diseminează până la dispariţie. În acest fel, dosarele mineriadei şi revoluţiei ar putea fi reluate de la zero sau blocate definitiv”.            

    – “Ion Iliescu poate scăpa basma curată. Efectele hotărârii Curţii Constituţionale îi sunt favorabile în primul rând lui Ion Iliescu, care în felul acesta ar putea scăpa definitiv de acuzele care i se aduc şi de condamnarea care îl aşteaptă. Procurorii Parchetului General nu au experienţa în astfel de dosare, iar în plus nu le cunosc conţinutul. Potrivit spuselor generalului Voinea, dosarele au mii de pagini, iar anchetaţii şi audiaţii se numără cu miile. Doar declaraţiile celor peste 10.000 de persoane audiate în dosarul mineriadei cumulează peste 100.000 de pagini. În afară de acestea, mai există expertize criminalistice, reconstituiri. Cu alte cuvinte, doar lecturarea acestor documente ar putea dura un an, iar mulţi alţi ani ar dura refacerea actelor procedurale. Dacă procesele vor fi luate de la zero, se poate considera că mineriada şi revoluţia sunt îngropate”.            

    – “Decizia instanţei constituţionale contravine flagrant interesului naţional de aflare cât mai grabnică a adevărului despre crimele de la revoluţie şi mineriade, infracţiuni care riscă să se prescrie în circa doi ani”.            

    – “Dosarele crimelor vor mai zăcea cel puţin un an-doi, va interveni aproape sigur prescripţia răspunderii penale, care în cazurile de omor se împlineşte la 20 de ani de la data comiterii faptelor. Iar din 1989 – 1990 şi până la termenul limită de 20 de ani mai sunt circa doi ani, timp aproape insuficient pentru condamnarea cuiva”.           

    – “Criminalii, Ion Iliescu şi generalii săi care sunt principalii invinuiţi în dosarele revoluţiei şi mineriadele devin astfel principalii beneficiari ai deciziei Curţii Constituţionale”.           

    – “Tovarăşii lui Iliescu de la Curtea Constituţională au distrus anchetele Revoluţiei şi Mineriadelor. Dosarele vor trebui refăcute. Crimele se prescriu in 2008-2009.”            

    Absolut toate aceste afirmaţii au fost contrazise de realitate iar „sursele” nu se întemeiau pe nici cea mai mică fărâmă de adevăr. De altfel majoritatea celor care au promovat textele de mai sus – Ondine Gherghuţ, Romulus Cristea, Andrei Bădin, Andreea Pora, provin din “rezervorul” de la România Liberă. Astfel de materiale scrise la comanda generalui Dan Voinea de către cei trei, patru ziarişti aflaţi pe „ştatul” său, care au trăit mulţi ani de pe urma materialelor sifonate de către acesta, sunt probatorii pentru reaua credinţă şi voinţa manipulativă a grupului de suporteri ai generalului Dan Voinea.                       

    Chiar preşedintele, probabil incomplet informat de Cabinetul său juridic a reiterat o parte din aceste elemente dezinformative, marşând fără voie pe culoarul unei intoxicări clasice, de manual.            

    Astfel, într-un interviu acordat BBC în data de 13.06.2008,  Preşedintele Traian Băsescu a declarat: “Este clar că procesul de aflare a adevărului a fost întârziat şi de decizia Curţii Constituţionale de a muta dosarele de la parchetele militare la procurori civili, ceea ce a blocat un timp lucrul la aceste dosare”.           

    În restul interviului acordat BBC se găsesc afirmaţii de bun simţ şi consideraţii cu totul corecte, pe deplin asumate şi de membrii organizaţiilor care au protestat neîncetat faţă de situaţia Dosarului Mineriadei. Preşedintele a subliniat că “că forţa celor implicaţi în mineriada din iunie 1990 de a controla Justiţia explică lipsa de condamnări în acest caz. Voi susţine public întotdeauna nevoia de aflare a adevărului pentru mineriada din 13-15 iunie, precum şi pentru revoluţie”, a adăugat Traian Băsescu.           

    El a mai fost întrebat de reporterii BBC cum comentează faptul că fostul preşedinte Ion Iliescu – care figura la Parchetul militar condus de Dan Voinea ca urmărit penal – a devenit martor, iar singura audiere la care a participat a avut loc la 12 decembrie 2007. „Eu sunt şef al statului. Pe probleme punctuale ale justiţiei nu am dreptul să mă pronunţ, dar dumneavoastră, ca ziarişti, o puteţi face”, a răspuns preşedintele Băsescu.           

    În această ultimă întrebarea a BBC este concentrată întreaga luptă a organizaţiei noastre cu generalul Dan Voinea, cel care este direct şi personal responsabil de neînceperea urmării penale a lui Ion Iliescu, principalul responsabil al represiunii sângeroase din iunie 1990.

     

    În numele victimelor,

    Preşedinte AVMR Ene Viorel  

    Plangerea impotriva NUP-ului acordat lui Ion Iliescu

    ASOCIATIA VICTIMELOR MINERIADELOR

    1990-1991 din ROMÂNIA

    str. Batistei nr.11, sect.2, Bucuresti, România, tel/fax; 021.310.73.32.

     

     

     

    Catre

    MINISTERUL PUBLIC

    PARCHETUL DE PE LÂNGA INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

    Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica

     

    In atentia

    Domnului Marius Iacob

    Prim procuror al Sectiei de urmarire penala si criminalistica

    Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România (A.V.M.R.), reprezentata prin presedinte Ene Viorel, cu sediul în Bucuresti, str. Batistei nr.11, sect. 2 formuleaza si depune urmatoarea

    PLÂNGERE

    împotriva Rezolutiei din 10.10.2008 (comunicata pe data de 17.10.2008) emisa în dosarul nr.1122/P/2007 al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica.

    Procurorii din cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie-Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica s-au pronuntat doar sub aspectul savârsirii infractiunilor de omor calificat, omor deosebit de grav si tentativelor la cele doua infractiuni, în forma participatiei improprii, fara a lua în calcul posibilitatea ca acestea sa fi fost comise în forma instigarii si sa efectueze cercetari în acest sens.

    Mai mult, nu s-a cercetat cauza asa cum a fost formulata, înca din 1997, de catre Asociatia noastra (A.V.M.R.) privind acuzatiile de genocid, rele tratamente, instigare la razboi civil, fapte imprescriptibile, atât în codul penal român cât si cel international.

    Faptul ca pentru a evacua zona simbol al rezistentei anticomuniste (Piata Universitatii) unde cu mai putin de 6 luni în urma fusesera ucisi manifestantii anticomunisti de catre aceleasi forte militare ce erau din nou scoase în strada în scop de reprimare, denota faptul ca s-a dorit si actionat în scopul de a se ajunge la tulburari sociale grave acceptându-se sau chiar urmarindu-se ajungerea în pragul unui razboi civil, socialmente periculos, prin producerea de victime umane.

    Conceptia celor care au redactat Rezolutia N.U.P-ului este tributara unor stereotipuri, este deformata si deformanta de la bun început, procurorii reluând în mare parte a Rezolutiei pasaje direct din Rechizitoriul din data de 27.07.2007 întocmit de sectia Parchetului Militar, forfecând însa alandala pasaje din acest document, ignorând altele si pe desupra fiind si presarata cu greseli si omisiuni. Pe scurt Rezolutia nu este alceva decat o interpretare care nu contine nimic nou în afara scoaterii din culpa a lui Ion Iliescu, complet nejustificat, dupa cum vom arata in cele ce urmeaza.

    Probatiunea noastra pleaca de la câteva precizari elementare luând în calcul tocmai elemente ignorate sau trecute sub tacere de catre autorii generosului N.U.P. acordat lui Ion Iliescu. Fara a defini cåmpul mai larg al unei viziuni asupra unei serii de evenimente desfasurate secvential este imposibila obtinerea unei concluzii clare si cuprinzatoare. Ca atare vom delimita noi o parte dintre secventele unei astfel de necesare viziuni, asa cum rezulta din acumularea a peste 1000 de marturii si a multor alte date si documente depuse la dosar si aflate în posesia AVMR.

    Pozitia autoritatilor fata de miscarea de protest din Piata Universitatii

    Pâna la Represiunea majora din Piata Universitatii gruparea Ion Iliescu a mai întreprins actiuni represive îndreptate împotriva opozantilor – a celor care contestau calitatea si legitimitatea atât a lui Ion Iliescu cât si a membrilor regimului sau instalat dupa decembrie 1989 în fruntea statului român. Represiunea din iunie 1990 a fost asadar o recidiva si a reprezentant o culminatie a eforturilor întreprinse de regim în a-si asigura controlul total, inclusiv si mai ales, prin violenta si masuri abuzive.

    De la bun început aceasta miscare de protest a reprezentat o actiune deosebit de deranjanta pentru autoritatile de la Bucuresti, deoarece strica planurile generale de acaparare totala a puterii în stat si ridica în fata opiniei publice interne si internationale o serie de întrebari deosebit de neplacute pentru noile autoritati de la acea data.

    Miscarea din Piata Universitatii a fost generata de discrepanta tot mai vadita dintre situatia reala a societatii asa zis post-comuniste si „adevarul oficial” proclamat de noile autoritati; organizatorii acelui forum imens de discutii publice au sesizat aparitia si dezvoltarea unor pericole grave care amenintau în mod cert o Românie ce se vroia iesita definitiv din comunism: revenirea grupurilor politice de natura bolsevica, impunerea de catre aceste grupuri a unei politici generale de distrugere nationala si subordonare fata de Moscova.

    Toate aceste teme si amenintari, care la începutul anului 1990 abia se prefigurau, manifestantii opozitiei si principalii organizatori ai „fenomenului Piata Universitatii” – membrii Ligii Studentilor din Universitate, Medicina si din Arhitectura au încercat sa le supuna dezbaterii întregii natiuni.

    Înca de la debutul acestor manifestatii, reactia autoritatilor a fost una deosebit de brutala, total lipsita de orice urma de acceptare a dialogului sau permisiune de a supune dezbaterii publice problemele de interes national ridicate de catre manifestanti. În lunile care au urmat „revolutiei” nu s-a facut nici cea mai mica încercare reala de dialog cu acesti manifestanti.

    Ba dimpotriva, ei au fost supusi unei virulente campanii de discreditare publica prin orice mijloc mass-media dar în special prin intermediul televiziunii nationale, care de altfel era singurul post de televiziune la acea data. Mai mult, au fost create adevarate dispozitive de lupta folosindu-se contra-masuri specifice tipologiei de actiune bolsevica considerându-se miscarea de protest ca un inamic direct al „orånduirii de stat si de partid”, adversar ce trebuia de îndata nimicit si distrus. Aceasta idee a fost impusa public si inoculata efectivelor militare si politienesti prin toate mijloacele aflate în mâna grupului de conspiratori coordonati de Ion Iliescu.

    În toata aceasta vreme, manifestantii din Piata Universitatii, puternic sustinuti de catre opinia publica internationala, au dus o politica pacifista, respingând cu succes numeroasele provocari la care au fost neîncetat supusi.

    Manifestantii din Piata Universitatii aveau, aproape integral, aceleasi revendicari ca cele din decembrie 1989 la acestea adaugându-se si celebrul ,,Punct 8 de la Timisoara’’ privind lustratia, revendicari care îl vizau direct pe Ion Iliescu si gruparea sa de comunisti nomenclaturisti. Faptul ca revendicarile erau formulate în acelasi spatiu cu valente simbolice deosebite – Piata Universitatii – zona perceputa ca un spatiu al libertatii si jertfei de catre toti românii a fost de natura sa aduca un plus de încarcatura emotionala si simbolica.

    Cei din Piata Universitatii nu s-au manifestat violent nici împotriva cetatenilor nici împotriva persoanelor de ordine astfel încât nu poate exista justificare ca evacuarea lor constituia o necesitate sau o prioritate. Faptul ca protestatarii contestau legitimitatea lui Ion Iliescu, invocând trecutul comunist al acestuia a constituit unul dintre principalele motive a represiunii din iunie 1990. Masurile regimului împotriva acestora au fost dintre cele mai diverse, implicånd inclusiv planuri de tip terorist.

    Astfel, fostul ministru al MapN, Victor Atanasie Stanculescu a declarat urmatoarele în legatura cu debutul fenomenului Piata Universitatii: „dupa instalarea baricadei in Piata Universitatii, prin luna mai, în cabinetul meu a venit Adrian Sârbu, la vremea aceea consilier al primului-ministru Petre Roman. Domnul Adrian Sârbu dorea sa discutam despre evacuarea Pietii Universitatii, ca are un plan de evacuare, are niste idei. Acesta mi-a solicitat sa-i pun la dispozitie din depozitele Armatei o cantitate de trotil (aproximativ 20 kg) pentru a realiza un automobil-capcana care sa fie detonat in Piata Universitatii. Eu am ramas surprins de aceasta propunere si i-am explicat despre efectele dezastruoase pe care le-ar avea o asemenea actiune. Am refuzat solicitarea consilierului prim-ministrului si i-am raspuns ca eu nu ma ocup cu speriatul oamenilor”, îsi încheia generalul Stanculescu declaratia data în fata unei Comisiei Parlamentare de ancheta instituita în 1999.

    Acest episod întareste premisa premeditarii unor actiuni violente, disproportionate, la adresa manifestantilor Pietei Universitatii. Prin toate mijloacele autoritatile au încercat provocarea manifestantilor anticomunisti, mergând pâna acolo încât au plasat un AK-47 cu cuiul percutor taiat, între corturile grevistilor foamei, pentru a putea acredita teza bandelor înarmate din Piata care atenteaza la siguranta statului. Colonelul de Securitate, lucrator la Ministerul Agriculturii, cladire învecinata perimetrului Pietei Universitatii, însarcinat cu misiunea plasarii armei a fost prins în flagrant si determinat sa semneze o declaratie cu privire la provenienta armei. A recunoscut ca fusese pus de la treaba de acelasi neobosit Adrian Sârbu, care coordona un fel de grupare guvernamentala de actiune împotriva Pietei Universitatii – iar nota scrisa de el si întreg evenimentul a aparut în presa timpului.

    In ce priveste sustinerile autoritatilor referitoare la implicarea manifestantilor în activitati infractionale pâna la 13.06.1990, nu au fost niciodata sustinute de probe, ramânând la stadiul de simple afirmatii.

    La momentul 11-13 iunie 1990, se pune problema daca cei aproximativ 30-40 de manifestanti care mai erau în Piata Universitatii reprezentau un motiv suficient de serios pentru a se constitui un dispozitiv compus din 1400 membri ai fortelor de ordine si 4-5000 de sindicalisti bucuresteni, care sa actioneze împotriva lor.

    Deoarece zona facea obiectul monitorizarii structurilor informative, aceste aspecte erau în mod cert cunoscute, astfel încât se poate sustine ca actiunea de evacuare a Pietii Universitatii era nu doar nejustificata ci si neinspirata având în vedere conditiile concrete si contextul politic.

    Motivatia poate fi întregita prin aceea ca urmarind evolutia fenomenului Piata Universitatii si a manifestatiei maraton care a avut loc în perimetrul acesteia se poate constata lesne ca aceasta era în ultima ei etapa, nefiind nici necesar nici justificat sa se recurga la masuri de forta împotriva celor care în mod neviolent cereau democratizarea vietii politice a României si eliminarea din cadrul acesteia a fostilor nomenclaturisti comunisti, a securistior, revendicari care au constituit de fapt principalele motive ale înlaturarii de la conducerea tarii a cuplului de dictatori Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu.

    Se observa ca de la participari care depaseau în mod curent cifra de 10.000 persoane zilnic, în Piata Universitatii mai ramasesera un numar redus de manifestanti care lipsiti fiind de suportul organizatiilor nonguvernamentale care se retrasesera din zona înca din 24 mai 1990, urma sa renunte la protestul lor.

    Aceasta hotarâre a ultimilor manifestanti ramasi era motivata în primul rând de stare de epuizare fizica în care se aflau cei din greva foamei, de lipsa sustinerii morale a studentilor si de asemenea de faptul ca populatia devenise indiferenta la actiunea lor de protest. Printre cei ramasi în Piata Universitatii erau înfiltrati agenti ai politiei si serviciilor 0215, S.R.I., armata, etc. Erau foarte usor de demascat agentii provocatori deoarece ieseau singuri în fata îndemnând pe toate caile la prelungirea protestului Pietei Universitatii prin întreprinderea unor actiuni de forta împotriva sediilor Guvernului, Televiziunii etc (Teodor Maries facea parte din acest conglomerat).

    Dupa data de 20.05.1990 avusesera loc alegeri generale iar în aceste conditii demersul manifestantilor din Piata Universitatii devenise în mod clar unul fara sansa de a-si atinge scopurile. Constienti de acest lucru, grevistii foamei decisesera ca începând cu data de 11.06.1990 sa fie ziua în care evacuau Piata Universitatii, motivele fiind cele deja expuse. Liga Studentilor a organizat un ultim mars al tacerii, catre Guvern, unde reprezentantii manifestarii au fost primiti si a avut loc semnarea unui protocol cu privire la acceptarea fondarii unui post de televiziune alternativ – singura revendicare a organizatiilor studentesti – care a devenit ulterior baza juridica a lansarii SOTI, primul post de televiziune independent, de la care s-au nascut ulterior toate celelelate postrui alternative media.

    La protestul pasnic initiat de studenti s-au opus câteva persoane înfiltrate care aveau misiuni precise de continuare a protestului în orice conditii, concentrate în rândurile a doua organizatii fantoma, Asociatia 16-21 decembrie si Alianta Poporului, reprezentata de Teodor Maries, cel mai vocal reprezentant al gruparii agresive. El a fost dealtfel identificat si izolat de catre membrii Ligii Studentilor. Poate nu întåmplator acesta a reaparut dupa aproape un deceniu de umbra, la dreapta procurorului militar Dan Voinea, sub titulatura de „reprezentant al revolutionarilor”.

    Rolul generalului Voinea în musamalizarea Dosarelor Mineriadei iunie 1990 a fost explicat pe deplin chiar de procurorul general la Romåniei, Laura Codruta Kovesi, care a si cerut dealtfel revocarea sa, si de superiorul sau în functie, seful Parchetului Militr, colonel Ion Vasilache, care ne-a remis în scris concluzia sa din care se desprinde ideea ca modalitatea (voit n.n) defectuoasa a instrumentarii Dosarului Mineriadei de catre generalul Voinea ar fi dus la „nulitatea sa absoluta”.

    Revenind la momentele anterioare zilei de 13 iunie, autoritatile s-au remarcat printr-o totala lipsa de cooperare în cadrul negocierilor pentru admiterea unui post independent de televiziune (singura revendicare care o mai aveau grevistii foamei) dar nicio manifestare publica a acestor autoritati nu a putut trada agresivitatea deosebita a acestora ci doar o umbra de nervozitate.

    Cu riscul de a ne repeta, mentionam ca în Piata Universitatii cu mai putin de 6 luni în urma se adunasera cei care au determinat caderea regimului comunist din România.

    Indiferent cum se apreciaza aceste fapte nu scoti în strada 5.000 de sindicalisti bucuresteni, pentru evacuarea doar a unui numar de maxim 40 de protestatari printre care se aflau de mai mult timp în greva foamei, care nu mai blocau de mult caile de acces ci se refugiasera pe platoul din fata Teatrului National, reprezentau si reprezinta un exces si o demonstatie de forta împotriva opozantilor noii puteri reprezentata de Ion Iliescu-Petre Roman: studenti, societate civila, ziare si partide politice. Se poate aprecia ca nu s-a dorit evacuarea sau doar evacuarea Pietii Universitatii ci mai ales crearea de tulburari care sa justifice actiuni în forta împotriva contestatarilor noii puteri.

     

    Sinopsisul evenimentelor asa cum au fost surprinse în notele Jurnalului operativ al Armatei

     

    „Jurnalul activitatilor desfasurate de unitatile armatei în garnizoana Bucuresti în perioada 13- 15.06.1990” este un document pretios care pune în lumina concentrarea de forte aruncate la ordinul lui Ion Iliescu asupra cetatenilor Capitalei.

    In acest Jurnal al activitatilor desfasurate de unitatile armatei în garnizoana Bucuresti, în perioada 13-15.06.1990, – se face referire la un document înseriat cu nr. S/76941/09.06.1990, remis de ministrul de interne. Rezulta ca actiunile erau mai dinainte pregatite si nu au avut loc spontan, cum s-a încercat a se justifica, ulterior.

    In continutul Planului întocmit de catre M.I. si comunicat la M.A.p.N., s-a prevazut pentru evacuarea persoanelor aflate în Piata Universitatii, participarea a 120 cadre si militari în termen, de la Batalionul 265, Politie Militara. Ulterior, pe parcursul zilei Ministerul a fost solicitat si a asigurat participarea de forte si mijloace mult mai numeroase si cu valoare operativa deosebit de importanta.

    La orele 15.45, potrivit documentului mai sus mentionat, „presedintele României, a cerut telefonic la Marele Stat Major (M.St.M.) sa se intervina cu 2 detasamente de militari în sprijinul trupelor M.I. din Piata Universitatii. Generalul Schiopu Nicolae, care îl înlocuia pe seful M.St.M., i-a propus presedintelui Ion Iliescu ca M.A.p.N. sa nu intervina în Piata Universitatii, ci sa întareasca paza la Guvern si Televiziune.

    La orele 16.00, ministrul de interne, general colonel Mihai Chitac, a solocitat telefonic la M.St.M., ca armata sa intervina cu trupe în Piata Universitatii.

    La orele 16.20, presedintele Ion Iliescu a cerut ca armata sa întareasca apararea la celelalte obiective de stat (M.I., S.R.I., etc) apoi, dupa 10 minute, la orele 16.30, la cererea contraamiralului Cico Dumitrescu, de la M.I., generalul Schiopu Nicolae a dat dispozitie comandantului Armatei 1 si comandantului trupelor de transmisiuni sa intervina la Politia Capitalei, cu câte un detasament alcatuit din câte 50 de militari.

    Ulterior, din ordinul sefului M.St.M., aceste efective au crescut, astfel ca, la sediul M.I. au fost trimisi 150 de militari si 10 TAB-uri, care trebuiau sa actioneze pe 2 directii: Piata Unirii – sediul M.I. si Teatrul Bulandra- sediul M.I. Alte sute de militari si parasutisti au fost trimisi sa actioneze în diferite puncte din Capitala.

    La orele 17.25, au fost alarmate comandamentele si unitatile militare din Bucuresti si Mihai Bravu, regimentele mecanizate din Slobozia si Ploiesti, precum si regimentele de parasutisti din Caracal, Boteni si Buzau. Initial, potrivit indicativului primit, unitatile nu au scos din depozite nici un fel de munitie.

    La orele 17.35, la M.St.M. s-a primit ordinul presedintelui sa se foloseasca gazele lacrimogene în zona sediului M.I. dar la orele 19.25, presedintele Iliescu Ion „informeaza pe prim adjunctul ministrului apararii nationale ca pe sediul Politiei Capitalei, s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci miscarea este o rebeliune legionara si se trateaza ca atare„.

    In Piata Universitatii la ora 16.00 fortele militare ce blocau acest perimetru s-au retras în ordine trecând pasnic printre demonstantii ce se aflau acolo. Au parasit autobuzele ce se aflau în Piata abandonându-le în mod deliberat. Ne-am trezit un numar relativ de cateva sute de persoane în acest spatiu.Au aparut diversionistii care au dat foc celor cateva autobuze ramase în acest perimetru.

    In jurul orei 17.00 s-a deschis ,, Balconul ‘’ de la Universitate si Marian Munteanu împreuna cu liderii studentilor au îndemnat la calm si au recomandat ramânerea pe loc. S-a recomandat sa nu se mearga spre Televiziune si Ministerul de Interne ca este o diversiune .

    Asa cum s-a mentionat si în rechizitoriul initial, din probatoriul administrat si actele aflate la dosar, rezulta ca militarii din U.M. 01847 Buzau, la fel ca si tragatorii de la sediul Ministerului de Interne au executat un ordin militar, legal în forma si aparent legal în continut, fara ca ei sa aiba posibilitatea, în conditiile date de a nu-l îndeplini. Mai mult, ca urmare a informatiilor primite de la cel mai înalt nivel, ei aveau convingerea ca actioneaza împotriva unei „rebeliuni legionare si ca trebuie sa actioneze ca atare„.

    Ulterior, Ion Iliescu revine asupra temei Rebeliunii, întarind-o. Astfel la orele 22.00, presedintele Ion Iliescu a comunicat „ca în aceasta noapte (13/14.06.1990), elemente turbulente vor încerca sa patrunda si în alte obiective, acestia având asupra lor arme si munitie; toti militarii sa aiba baioneta pusa la arma si sa se apere împotriva celor care ataca. Cei care ataca nu sunt revolutionari, sunt contrarevolutionari legionari„. Aceasta comunicare a fost transmisa la toate comandamentele de arma, la Armata I si la Divizia 57 Mecanizata.

    La orele 23.43 a decolat un elicopterul de la Otopeni, spre sediul M.I., unde a lansat 2200 fiole lacrimogene, desi nu avea nici o utilitate specifica actiunea. Deja dupa aceasta ora încep sa soseasca trenurile cu muncitori si mineri: 00.55 a sosit Brasovul; 03.30 soseste un tren de la Constanta; 05.00 sosesc 4 trenuri cu minerii din Valea Jiului, precum si câte un tren de la Craiova si de la Galati. Se va ajunge la un total de 12 trenuri cu muncitori si mineri, precum si un mare numar de autobuze din localitatile situate în apropierea Capitalei.

    Fostul sef al statului, Ion Iliescu, a folosit întreg lantul de comanda aflat în subordinea sa – de la ministrul de interne, generalul Mihai Chitac pâna la comandantii si superiorii militari pentru a aplica forta de reprimare letala. Prin urmare, liderul de la care a plecat ordinul si justificarea executarii focului este direct responsabil de faptele savârsite de catre militarii folositi în aceasta actiune.

    Actorii principali ai teatrului de operatiuni sunt binecunoscuti iar din analiza Jurnalului activitatilor desfasurate de unitatile Armatei în garnizoana Bucuresti, se deduc cu limpezime treptele nivelului de comanda si rolul liderial al lui Ion Iliescu.

     

    Pregatiri si masuri prealabile luate în preajma zilei de 13 iunie 1990:

     

    înca din 11 iunie 1990, trupele M.I. se aflau în stare de alerta fiind comasate în anumite unitati unde li s-a facut instructajul referitor la activitatile „deosebite” pe care urmau sa le îndeplineasca în zilele urmatoare; au fost create dispozitive de lupta de arme-întrunite, dotate cu statii radio, pentru o buna coordonare a actiunilor ;

    – activistii de partid ai F.S.N. s-au deplasat în cadrul marilor întreprinderi unde se considera ca exista o multime de simpatizanti FSN, si au început sa organizeze oamenii pentru ceea ce ei au numit „o manifestatie foarte mare de adeziune la FSN, desfasurata chiar în Piata Universitatii”, spatiu care ar fi urmat sa fie definitiv „curatat” de orice manifestant anticomunist;

    – de asemenea, pregatiri intense au fost realizate si în Valea Jiului începând cu aproximativ 15 zile înainte de evenimentele din 13 iunie 1990 ,- pe linie sindicala, pe linie de partid în cadrul filialei locale a F.S.N. si pentru organizarea tehnica si administrativa a unei deplasari de mare anvergura ;

    – o parte din cadrele M.I. care au participat direct la conducerea actiunilor agresive ale minerilor, s-au alaturat acestora înca din Valea Jiului si au stat alaturi de mineri pe tot parcursul deplasarii pâna la Bucuresti, ca si pentru coordonarea acestora prin Bucuresti.

    Faptul ca protestatarii au fost agresati nejustificat cu ocazia evacuarii lor din Piata Universitatii si ca au fost dusi si retinuti în conditiile totale de nelegalitate si în afara cadrului procesual penal sau a celui contraventional, în unitati militare ale trupelor de paza si ordine, Scoala de ofiteri de la Baneasa, este de natura sa întregeasca tabloul unei operatiuni ce a avut ca scop doar reprimarea opozantilor sub masca unei actiuni de evacuare a unui loc public.

     

    Dispozitivul de urmarire permanenta a manifestatiei din Piata Universitatii cuprindea:

     

    – posturi fixe de observatie si înregistrare audio-video (în cladirea Intercontinentalului, în cladirea Ministerului Agriculturii, în blocul Dunarea) ;

    – posturi de comanda (în principal doua – unul în Intercontinental iar celalalt în blocul Librariei Eminescu – unde se aflau si releele radio care coordonau întreaga activitate de comunicatie radio între toti cei aflati pe teren) ;

    – posturi mobile de observatie (în cladirea Teatrului National, în mai multe puncte, dar nepermanente) ;

    – puncte de sprijin (locatii mascate unde putea fi adapostit personal si cantitati de materiale; tot aici se întruneau cadrele pentru sedinte operative înainte de a iesi pe teren; existau mai multe astfel de „puncte de sprijin”, în special pe strazile din spatele Inter-ului si T.N.B., în apropierea Ambasadei SUA) ;

    Din aceste locuri se coordonau unele dintre „activitatile operative” legate de manifestatia din Piata Universitatii: grupurile de instigatori si provocatori care urmareau sa creeze conflicte si scandaluri, sau încercau sa ofere sume de bani unora dintre manifestanti pentru ca acestia sa fie ulterior capturati si prezentati drept „agitatori platiti de americani” sau „de taranisti”, etc; tot din aceste locuri era permanent supravegheata audio-video Piata Universitatii si se întocmeau fise individuale acelor participanti care erau deseori vazuti în zona sau care desfasurau o activitate deosebita. Ulterior, în arestul de Unitatea militara de la Magurele unii dintre liderii demonstratiei au avut ocazia sa constate nivelul activitatii informative desfasurate împotriva lor, în cadrul „anchetei” coordonate de pseudo-procurori, cadre ale fostului aparat de Securitate.

     

    Comportamentul autoritatilor în data de 13.06.1990, de la orele 04.00 a.m. si pâna la orele 00.00

     

    În dimineata zilei de 13 iunie s-a înregistrat o descindere deosebit de brutala a unor formatiuni de MI, împotriva unui grup de grevisti ai foamei aflati în câteva corturi situate pe peluza din fata TNB; în primul rând trebuie remarcata totala disproportie si ciudata organizare a acestei actiuni: nu era necesara agresivitatea de care au dat dovada militarii participanti la aceasta actiune, deoarece nu i-a atacat si nici macar nu a ripostat nimeni iar „inamicul” era constituit dintr-un mic grup de grevisti ai foamei, care si-asa se aflau într-o stare precara de sanatate, având nevoie mai curând de Ambulanta decât de Politie…

    Mai grav, dupa eliberarea acestui loc printr-o serie de actiuni de o agresivitate completamente inutila, formatiunile militare participante au ramas în perimetru blocând complet trecerea în zona respectiva – aceasta fiind de fapt ca si o invitatie adresata contestatarilor în sensul de a-i ataca. În mod normal, actiunea de eliberare a Pietei se putea face împreuna cu Liga Studentilor si de comun acord chiar si cu grevistii, în situatia în care Liga Studentilor îsi anuntase deja retragerea din Piata iar manifestatia ca atare se destramase demult.

    La evacuare trebuiau sa participe în primul rând Serviciul de Ambulanta si reprezentantii Ligii Studentilor (care acceptasera retragerea lor si reluarea circulatiei auto în zona) iar aceasta ar fi trebuit desfasurata pe timp de zi si cu televiziunea si presa de fata; n-ar fi fost niciun fel de act de violenta si totul s-ar fi petrecut fara niciun incident într-un interval de câteva zeci de minute, nefiind necesara pentru aceasta interventia unor efective prea mari de politie ci doar prezenta câtorva agenti care sa asigure buna desfasurare a actiunii.

    Dupa eliberarea Pietei formatiunile militare ar fi trebuit sa paraseasca imediat zona si sa lase circulatia sa se desfasoare normal – nimeni nu ar mai fi reluat manifestatia, pentru ca toate organizatiile nonguvernamentale care au activat în Piata, deja se retrasesera de-acolo.

    Blocada „nejustificata” a Pietei s-a executat de fapt în asteptarea sutelor de mii de simpatizanti care trebuiau adusi de la marile intreprinderi, pentru a face o mare manifestatie de adeziune fata de FSN – dar acesti oameni, desi simpatizau întra-devar F.S.N-ul, au refuzat sa vina la o astfel de manifestatie, astfel încât centrul Bucurestiului a ramas gol de manifestanti dar blocat fara nicio noima de catre efective mari de militari M.I. Singurul grup de muncitori deplasati catre Piata Universitatii au fost cei adusi de la IMGB care au atacat cu violenta, provocator, Facultatea de Arhitectura.

    Demn de mentionat este si faptul ca grupurile agresive de manifestanti fusesera aduse cu ajutorul unor autobuze si camioane, care au fost lasate mai devreme sa treaca prin toate barajele politienesti din zona. Initial, aceste grupuri agresive si-au facut intrarea în scena ca muncitori de la IMGB veniti sa ajute la reinstaurarea ordinii în zona; putin mai târziu aflându-se ca nu urmeaza sa se mai faca nicio manifestatie de adeziune pentru FSN, grupul de „muncitori IMGB” s-a dispersat în zona aparând ulterior sub forma de „protestatari indignati” fata de operatiunea organizata de MI în acel moment.

    Mai mult, dupa atacarea celor cåtiva protestatari din fata Teatului National trupele militare au sprijinit trupele muncitoresti venite de la IMGB care au atacat studentii din Institutul de Arhitectura Ion Mincu. Actiunea grupului compact de la I.M.G.B. s-a petrecut în jurul orelor 11.00, atacatorii strigånd lozinci de tipul ,,I.M.G.B. face ordine” si ,,noi muncim nu gândim”, „Moarte intelectualilor”.

    Populatia revoltata si provocata de blocarea traficului si de violentele militarilor au cerut eliberarea arestatilor. Protestarii au fost la råndul lor batuti, maltratati si chiar arestati facând parte din totalul celor 262 de persoane duse la U.M. din comuna Magurele în Rezolutie locatia este transcrisa gresit – Turnu Magurele – înca un mic amanunt ce denota superficialitatea si pripa redactarii NUP-ului).

    S-au facut arestari ilegale pe tot parcursul zilei de 13.06.1990. Ca nu s-a dorit sau urmarit respectarea legii este demonstrat si de faptul ca manifestantii evacuati au fost retinuti în locuri care nu erau amenajate ca locuri de arest preventiv, retinere sau detentie.

    Precizam faptul ca nu era prima data când în conditii de nelegalitate persoane retinute erau duse în unitatea militara de trupe de paza si ordine U.M din comuna Magurele, în mod similar procedându-se si în luna februarie 1990 când manifestantii retinuti la Piata Victoriei au fost dusi si retinuti în incinta aceleiasi unitati militare.

    Atunci se poate aprecia ca a fost o repetitie generala pentru ceea ce a urmat la data de 13.06.1990 când în locuri neamenajate si improprii activitatii de retinere arest preventiv si detinere au fost duse un numar mare de persoane care în conditii de legalitate nu ar fi avut ce sa caute acolo decât daca ar fi fost incorporate ca militari în termen, concentrati sau în calitate de cadre militare.

    Trebuie facuta precizarea ca în aceeasi dimineata, la orele 6.30, liderul Ligii Studentilor, Marian Munteanu fusese retinut de organele de politie si dus la „cercetari” sub pretextul unei discutii despre un post de radio aflat în incinta Universitatii. S-a dorit astfel crearea unei stari de spirit anume între studenti care, firesc, s-au agitat dupa aflarea vestii ca liderul lor a fost arestat în zorii zilei. Conducerea Ligii Studentilor nu a marsat însa pe directia provocarii si a confruntarii dorita de organizatorii din umbra ai diversiunii.

    Pe acest fond, aflându-se odata cu trecerea orelor, despre brutalitatea interventiei politienesti si despre încalcarea tuturor întelegerilor partiale care fusesera încheiate între reprezentantii grevistilor si autoritati – încetul cu încetul au început sa se strânga mici grupuri de protestatari care au început sa scandeze si sa huiduie. Doar într-o singura zona a primetrului Pietei acest grup era ceva mai numeros, în rest protestatarii erau putini si rasfirati printre grupurile mari de curiosi si gura-casca. Singurele ciocniri propriu-zise între manifestanti si politie s-au desfasurat în zona Bisericii Enei iar manifestantii au fost respinsi si ordinea reinstaurata.

    Cu toate acestea, aflând ca nu mai urmeaza sa se faca nicio manifestatie de adeziune pentru FSN, conducatorii dispozitivului de lupta MI au luat decizia de a incendia imediat vehiculele (,,asa cum s-a convenit cu presedintele’’) care fusesera aduse acolo special în acest scop. Decizie care a fost si executata – în acelasi moment toate vehiculele MI au fost incendiate, iar militarii MI s-au retras organizati catre spatele TNB. Proba o constituie înregistrarea dialogului între generalul Diamandescu si ministrul de interne Chitac – se raporteaza „ca s-a dat foc la autobuze asa cum a cerut presedintele”. Studentii au fost cei care s-au straduit apoi sa stinga autobuzele în flacari. Martor al diversiunii incendierii este si Viorel Ene, actual presedinte al AVMR, care s-a straduit la vremea aceea sa stinga un autobuz caruia i s-a pus foc stationat în dreptul restaurantului Pescarul. Ene a fost lovit de seful unuia dintre grupurile de incendiatori profesionisti care au efectuat operatiunea de aprindere a autovehiculului folosind o substanta alba, cu ardere fosforica, care a declansat foarte rapid o flacara puternica.

    Au ramas pe strazi o mâna de manifestanti aiuriti de turnura brusca a situatiei dar si un numar foarte mare de curiosi atrasi de insolitul situatiei. În Piata, oamenii sunt complet confuzi; la un moment dat reprezentantii Ligii Studentilor încearca sa le vorbeasca, solicitându-le în mod clar ori sa ramâna în Piata ori sa se duca acasa, dar în niciun caz sa nu raspunda niciunei provocari, sa nu se lanseze în niciun fel de actiune violenta împotriva nimanui, etc.

    In acest interval, grupurile de „muncitori IMGB”, brusc transformate în „manifestanti protestatari”, se deplaseaza catre cladirile goale ale DGP si MI, unde începe un spectacol ciudat de atac al unor cladiri în care nu se afla decât niste formatiuni de lupta abia aduse acolo chiar în acea dimineata; spectacolul este straniu pentru ca la atacuri nu participa decât niste grupuri foarte mici de agresori la care de la distanta stau si se uita grupuri mari de curiosi. Alaturi de agresori vin si o serie de indivizi cu aspect tuciuriu precum si mici grupuri de adolescenti pe care îi îmbata gustul adrenalinei si joaca de-a razboiul.

    Din rândul acestor dezaxati dar si mai mult din rândul curiosilor, cad primele victime prin împuscare. În tot acest timp, a existat un grup bine constituit de agresori care se miscau nestingheriti chiar pe sub ferestrele cladirilor pe care le atacau, dar în care nu a tras nimeni Focurile de arma tinteau la distanta, mult în spatele zonei de confruntare, cele mai multe dintre victime provenind din rândul spectatorilor la evenimente.

    Situatia a mers cam în acelasi mod pâna la ora 06.00 a.m. scena de actiune mutându-se pâna în dreptul Pietei Rosetti; dupa aceasta ora, militarii s-au retras brusc abandonând iarasi centrul Capitalei în fata minerilor, sositi în zori, cu garnituri speciale.

    La TVR evolutia evenimentelor a intrat cam în acelasi tipar: manifestantii confuzi – nimeni nu stie si nu întelege prea bine ce se petrece; o delegatie a manifestantilor vrea sa intre pentru a da un comunicat si pentru a face un apel public la calm; delegatia este împiedicata sa faca acest lucru de catre unui grup de „protestatari agresivi” în mod vadit organizati condusi de ,,revolutionarul” Bebe Ivanovici, înarmati cu båte si lanturi si adusi cu ajutorul unui vehicul de transport. În fata acestora toata lumea se da la o parte – ei lovind la întåmplare, pentru a crea panica, tot ceea ce le iese în cale: manifestanti, personalul TVR, delegatia manifestantilor, pe curiosii aflati în zona, pe militari, etc.

    Orice chemare la calm si la ordine venita din parte delegatiei manifestantilor este imediat înnabusita, oamenii de afara sunt complet zapaciti de evolutia stranie a situatiei, confuzia este mare – nimeni nu întelege cine a atacat pe cine; pe cine reprezinta grupurile acelea de persoane agresive care se dau în spectacol pe-acolo!? Ca si în alte locuri, o gramada de gura-casca sunt adunati în jurul sediului TVR. Odata cu lasarea noptii, acesti curiosi vor deveni carnea de tun a militarilor „care apara Televiziunea”; în acesti oameni se va trage, tot ei vor fi direct atacati sau batuti salbatic si dusi în subsolul televiziunii unde au fost trântiti cu fata pe caldarâm.

    Ziaristul Ion Itu a publicat în publicatia „Tinerama” o lista – însotita de imagini, ale unor diversionisti care au incendiat diferite obiective. Toti cei mentionati erau cadre, fosti sportivi de performanta, ce faceau parte din dispozitivul de provocatori/diversionisti. Datele acestea dar si alte informatii provenite de la martori aflati în miezul evenimentelor au fost ignorate cu desavarsire de cei trei procurori care au întocmit NUP-ul de exonerare dat lui Ion Iliescu.

     

    Tiparul actiunilor diversioniste:

     

    Pe tot timpul evenimentelor au actionat formatiuni speciale de cercetare-diversiune, care au fost formate din trei mari categorii de personal :

    – cercetasii propriu-zisi, legendati ca „simpli observatori” înfiltrati în rândurile manifestantilor sau a spectatorilor la aceste evenimente ;

    – diversionistii propriu-zisi, adica aceia care au îndeplinit misiuni operative clasice actionând sub forma de „manifestanti” sau „muncitori” , etc – acestia desfasurând actiuni deosebit de agresive, orientate fie împotriva privitorilor, fie împotriva militarilor care aparau diverse obiective, fie împotriva adevaratilor manifestanti sau a delegatiilor trimise de acestia ;

    La TVR au actionat grupuri mixte de militari MI si MapN, dintre care au iesit în evidenta parasutistii dar mai ales subunitatea de cercetare-diversiune. Cercetasii, îmbracati civil, au facut adevarate ravagii la TVR, mai ales dupa ora 00.00, când s-a comandat stingerea tuturor luminilor si a început un adevarat macel în perimetrul televiziunii, întreaga actiune fiind direct condusa de catre acesti „civili”.

     

    Modul de actiune:

     

    – se retrageau toate fortele de ordine dând o brusca impresie de abandonare a obiectivelor sau de nepasare fata de evenimente ;

    – apareau ca din senin niste grupuri organizate de „manifestanti” deosebit de violenti si care erau dotati cu toate cele necesare – autovehicule pentru deplasare, permise de trecere prin barajele Politiei, sticle, benzina, rangi, lanturi, statii radio, etc; aceste grupuri atacau obiectivele vizate creind totodata panica si confuzie, lovind deopotriva în militari, în manifestanti, în curiosii aflati de fata, în personalul institutiilor în care intrau, etc ;

    – într-un târziu, a intervenit Armata, ca si cum ar fi fost ultima solutie în fata unei agresiuni care „coplesea” fortele MI; militarii înaintau îndaratul transportoarelor blindate de unde se trageau din când în când cu pistoalele-mitraliera; pe fondul zgomotului si panicii create de rafalele de arma automata, au fost ranite si împuscate persoane din rândul curiosilor si a grupurilor de privitori care stateau departe de zonele de confruntare ;

    Dispozitivele de lupta cele mai active au fost acelea formate din diversionisti – acestea au fost nevoite sa se deplaseze permanent pe tot timpul zilei, facând schimb între ele si acoperind practic întreg teatrul de conflict ,- s-au aflat alternativ sau chiar în acelasi timp în rândul manifestantilor dar si în rândul fortelor de represiune, reprezentând cea mai agresiva componenta a ambelor categorii mentionate: cei mai agresivi dintre „manifestanti”, dar si cei mai duri dintre autorii represiunii, fiind cei care coordonau activitatea de arestari si maltratare a arestatilor cel mai adesea nu doar indicând ci si participând direct si nemijlocit la întreaga actiune represiva.

    Armata a fost retrasa în 14 iunie 1990, dis-de-dimineata tocmai pentru a face loc minerilor abia sositi în Capitala.

    Generalul Stanculescu este unul dintre cei care au precizat in fata Comisiei parlamentare de ancheta din 1999 ca ,”între mineri se aflau o parte din oamenii lui Cristescu de la serviciul de informatii 0215 (nume de acoperire, în realitate numele ofiterului era F. Calapod).”

     

    Grupurile de manifestanti/diversionisti agresivi si violenta organizata:

     

    Manifestantii adevarati din Piata Universitatii au fost oameni oarecare, pasnici, în cea mai mare parte studenti, intelectuali, idealisti, tineri si chiar copii (multi adolescenti) – ei nu faceau parte din cadrul unor grupari politice sau militare organizate, sau în cadrul vreunei teribile conspiratii interne sau internationale ; nu aveau nicio legatura de altfel cu Miscarea Legionara (despre care multi dintre ei nici nu auzisera si nu stiau cu precizie ce anume a fost…) singurul numitor comun cu acea organizatie politica fiind poate doar caracterul anticomunist.

    În momentul în care FSN s-a vazut confruntata cu o miscare de strada de factura anticomunista, în mod reflex aceasta a fost declarata „legionara”, desi nu exista niciun fel de legatura sau continuitate între ceea ce fusesera legionarii cu jumatate de secol în urma (fata de iunie 1990) si manifestantii anticomunisti din Piata, care cel mai probabil în majoritatea cazurilor nici nu stiau atunci prea bine ce-i aia „legionar”…

    Prima „utilizare” propagandistica a legionarilor si a „Garzii de Fier” a avut loc cu ocazia evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mures. Ion Iliescu si Petre Roman au declarat public, presei internationale (exista interviurile acestora, la arhiva) ca vinovatia actiunilor agresive de la Târgu Mures apartine „elementelor Garzii de Fier”. Iliescu a fost cel care a avut initiativa scoaterii de la naftalina a „Miscarii Legionare”, în traditia clasica a dezinformarii tactice ce poarta amprenta specificului sovietic.

    Stalin a fost cel care a aruncat blamul nazismului, fascismului, imperialismului etc asupra societatilor democratice occidentale, imediat dupa 1945, pentru a-si putea justifica masurile agresive desfasurate împotriva Vestului. Pe acelasi sablon tipic stalinist a mers si Ion Iliescu, pentru a furniza baza ideologica reprimarii societatii democratice pe cale sa se nasca în Romånia, retezånd astfel elanul catre libertate al tinerei generatii romånesti, reprezentata de studentii mediului universitar din Capitala, dar si din restul tarii. Mii de tineri dintre cei mai straluciti ai Romåniei au ales calea autoexilarii, parasind scårbiti lagarul democraturii feseniste, ca urmare a Represiunii din iunie 1990 coordonate de Ion Iliescu. Raspunderea directa pentru aceasta odioasa manipulare ce tintea diabolizarea si macularea simbolului Pietei Universitatii – efigie a revoltei anticomuniste – o poarta Ion Iliescu, cel care, dupa cum rezulta foarte clar din Jurnalul de lupta al unitatilor militare a declarat Armatei „ca este vorba de o rebeliune legionara” si a cerut „a se actiona în consecinta”. Dupa cum se stie, asa zisa Rebeliune din vremea lui Antonescu a fost înnabusita în sange de catre Armata, iar comandantii militari din perioada regimului Iliescu au înteles foarte bine mesajul, respectiv modelul de actiune care avea coordonate istorice bine cunoscute. Calea libera catre crima a dat-o Ion Iliescu personal, garantul ideologic al Represiunii, furnizorul de autoritate al „justificarii” Rebeliunii legionare.

    A devenit o evidenta intentia FSN-ului si a grupului Ion Iliescu de instaurare a regimului partidului unic si de impunere a unui regim politic totalitar, de exterminare fizica a oricarui oponent si sugrumare a oricarei încercare de împotrivire, dupa modelul în care actionase regimul bolsevic dupa anul 1947…

    Pe tot timpul desfasurarii evenimentelor propagandistii Aparatului media conex Partidului, ziarele Adevarul, Azi, etc dar mai ales TVR au dus o campanie de dezinformare publica si chiar au participat direct si nemijlocit la stârnirea si întretinerea nejustificata a panicii – stirile alarmiste au atras o multime de curiosi iar din rândul acestora au cazut cele mai multe din victimele acelei zile. Presedintele Televiziunii, Razvan Theodorescu a afirmat ulterior, marsând pe aceeasi teza a amenintarii legionare lansate de Ion Iliescu: „Amenintarile antisemite au fost subestimate. Consider ca s-a facut o greseala în a se subestima amenintarile antisemite, antinationale, cu cruci încârligate la adresa noastra”.

    Evident niciodata Razvan Theodorescu nu a prezentat public vreo „cruce încârligata” care l-ar fi amenintat pe domnia sa. Aceasta presa ticalosita si exponentii ei de frunte, îi numim aici pe un Razvan Theodorescu, Sergiu Andon, Cristian Tudor Popescu si eiusdem farinae nu sunt mentionati nicaieri în Rezolutia Parchetului civil, ca si cånd nici nu ar fi existat concursul si raspunderea acestora la tragicele evenimente din Capitala.

    În ce priveste victimele prin împuscare, apar afirmatii ridicole si neprobate de fapte, procurorii apreciind ca o parte din acestea ar fi fost atinse de gloante care au ricosat si nu ar fi fost vizate direct de militarii care au facut uz de gloantele de razboi împotriva civililor. Pe ce baza au apreciat procurorii validitatea „ricoseurilor” din plansee, pe ce analize se întemeiaza astfel de aberatii? Spunem aberatii deoarece de exemplu în cazul Drumea Dragos acesta a fost reprezentat initial ca fiind o victima a unei înjunghieri comise de „elemente turbulente”. Dupa ce medicul Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential, în perioada regimului Constantinescu, a aflat din relatarea de presa a martorului George Roncea despre cazul decedatului trecut din måinile martorului în måinile sale, de medic care a constatat decesul si traumatismele prin împuscare, Drumea Dragos a fost, oficial, recunoscut drept victima a tragatorilor militari din noaptea de 13-15.

    Este evident ca martori care au participat direct la evenimente, care au fost de fata la uciderea a trei persoane, Mocanu Velicu si Lepadatu Mitrita, în ziua de 13 si apoi, în data 14, spre dimineata, la ora 3.15 au asistat la uciderea lui Drumea Dragos, nu au fost nici macar contactati de procurorii de caz. Astfel Eugen Popescu, operator al publicatiei „Glasul” a înregistrat uciderea lui Lepadatu Mitrita pe camera video, confirmata si de martorii George Roncea si Victor Roncea.

    Prima victima mortala s-a înregistrat în jurul orelor 18.30, în spatele imobilului MI. Aici, la distanta de cladire, a fost împuscat mortal Mocanu Velicu Valentin, în vârsta de 25 de ani, casatorit, tata a 2 copii minori. Victima a fost lovita din spate în ceafa, fapt ce denota ca se afla cu spatele spre cladirea Ministerului de Interne si la o distanta destul de mare pentru a se aprecia ca el ar fi prezentat vreun pericol pentru sediul MI.

    Momentul împuscarii primei victime, în fata sediului Ministerului de Interne a galvanizat multimea si a determinat derularea ulterioara a evenimentelor. Din acel moment, manifestantii au constientizat ca Politia trage si ucide, iar spiritele au început sa se agite, cei prezenti în strada începând sa strige catre cei din cladire ” asasinii, asasinii!”

    Dupa mai putin de 30 de minute de la împuscarea lui Mocanu Valentin, a fost împuscata mortal, cea de a doua victima, pe nume Lepadatu Mitrita, în vârsta de 25 de ani, casatorit, parinte a 2 copiii minori. Locul uciderii a fost la aproximativ 40 de metri de coltul cladirii Ministerului de Interne, iar în momentul împuscarii victima se întorcea cu spatele catre cladirea M.I., orificiul de intrare al glontului mortal fiind situat în ceafa. Deci si el se afla între cei care o data cu efectuarea tragerilor au încercat sa fuga, facând stânga împrejur pentru a scapa. Camera de luat vederi a operatorului Eugen Popescu a surprins exact momentul sfaramarii craniului lovit de glonte. Martorul George Roncea, fotoreporter in cea vreme, a fotografiat si el victima si a participat la deplasarea celui împuscat într-un loc mai ferit.

    Martorul George Roncea a fost, împreuna cu fratele sau, Victor Roncea, alaturi de victima Dragos Drumea în ultimele sale clipe, când agoniza. Cei doi frati Roncea, lideri ai nucleului studentesc din Arhitectura au mai fotografiat numeroase incidente – inclusiv unele dintre victimele împuscate – în timpul zilei de 13 iunie.

    Nici Mocanu Valentin si nici Lepadatu Mitrita, în momentele premergatoare uciderii lor nu desfasurau activitati periculoase pentru militarii aflati în sediul Ministerului de Interne; amândoi au fost împuscati din sediul ministerului, aflându-se în momentul împuscarii cu spatele spre cladirea din care s-a tras, prin urmare nu aveau cum sa fie atacanti ai acestei cladiri si nici ai celor care se aflau în interior, protejati de ziduri si având asupra lor armament cu munitie de razboi. Tragerile s-au efectuat in baza convingerii ca au dreptul sa deschida focul, deoarece seful statului a instituit o stare fortuita de necesitate invocând teoria Rebeliunii legionare.

    In ce priveste modalitatea uciderii celor trei împuscati – în zona capului – se ridica o întrebare legitima la adresa procurorilor care au promovat ridicola ipoteza a mortilor datorati „ricoseurilor”: cum de „ricoseurile” i-au lovit pe trei dintre cei omorati prin impuscare tocmai in cap? Ce probabilitate matematica ar putea fi calculata pentru doua focuri consecutive – „din ricoseu” – direct in cap, referindu-ne aici la cazurile primilor doi impuscati, Mocanu Valentin si Lepadatu Mitrita? Vor procurorii nostri sa intre in analele criminalisticii, sa concureze cu ipoteza glontului magic care l-a lovit – tot in cap – pe presedintele american Kennedy?

    Cei doi martori mentionati, fratii Roncea, cazuti ulterior victime ale minerilor, au realizat zeci de filme foto, au captat pe pelicula imaginile agresiunilor diversionistilor din ziua de 13 si chiar de 14 – dar si devastarea Universitatii de catre mineri, fotografiata de la etajul Arhitecturii.

    Filmele facute de acestia au fost confiscate si s-au aflat în posesia „contra-amiralului” penal Cico Dumitrescu. Doi dintre martorii mentionati, Eugen Popescu si George Roncea, aveau pregatire militara specifica trupelor de cercetasi, numele acestora regasindu-se si în Dosarul asa zisei Revolutii, ca luptatori cu arma în måna implicati direct în confruntari militare.

    Observatiile cu privire la activitatea diversionista ale unor grupuri speciale de diversionisti cu modalitati de actiune specifice armei cercetasilor au fost confirmate nu doar de astfel de martori calificati, care au recunoscut si identificat acel modus operandi specific trupelor cu specializare în diversiune, ci si de numeroasele filmari aflate în posesia Parchetului Militar si de multe alte probe scoase la iveala, în timp, de ziaristi dedicati si bine informati, cum este Ion Itu, mentionat anterior. Au depus cu totii marturii consistente, inclusiv cd-uri cu date, dar nu au mai fost contactati de nimeni de la Parchetul Civil.

    Revenind la teza numeroasele „ricoseuri” acreditate de Rezolutia procurorilor putem aprecia ca sustinerea acestei ipoteze subliniaza intentia de a se obtine diminuarea vinovatiei celor care au tras si a celor care au dat liber la folosirea gloantele de razboi împotriva civililor, a cetatenilor Capitalei, transformati la gramada în „legionari” de Ion Iliescu. Este ridicola invocarea de catre procurori doar a faptului ca Ion Iliescu ar fi cerut numai utilizarea gazelor lacrimogene împotriva demonstrantilor.

    Procurorii nu au retinut deloc frazeologia prin care Ion Iliescu a incitat hotaråt si direct la raspunsul cu mijoace militare, de razboi, împotriva „Rebeliunii”. Influenta exercitata de acesta, ascendenta sa lideriala a activat mecanisme de subordonare – explicabile mai ales la militari. Traditia obedientei a dus la ascultarea orbeasca si la executarea masurile armate împotriva civililor, iar direct responsabil pentru faptele abominabile este în primul rând Ion Iliescu, care a folosit cu cinism fantasmagoria legionara pentru a justifica reprimarea criminala a opozantilor anticomunisti.

    Si alte „scapari” ale procurorilor sunt de-a dreptul scandaloase. Astfel, nu se pomeneste în Rezolutie deloc de incendierea autovehiculelor Ministerului de Interne de catre cadrele conspirate specializate în cercetare-diversiune, care au pus foc „asa cum s-a convenit cu presedintele” – dupa cum rezulta din caseta înregistrarilor comunicarilor dintre generalul Diamandescu, seful IGP, si Mihai Chitac, ministrul de Interne.

    Se trec sub tacere si iesirile publice repetate ale lui Ion Iliescu pe postul national de televiziune în care acesta instiga la razboi civil. Se trece sub tacere rolul generalului de Securitate Stelian Pentilie, ministru al Comunicatiilor în acea vreme, care a dispus decuplarea TVR pentru a stârni panica la nivel national. Pintilie, fost comandant al Unitatii Speciale de Transmisiuni „R” (actualul STS) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor în primul guvern Iliescu – Roman a taiat de pe heblu TVR, ceea ce nu s-a întâmplat nici macar în timpul asa-zisei revolutii, pentru a întari tema „loviturii de stat legionare”, lansate public de Ion Iliescu în scopul justificarii reactiei militare a fortelor armate si paramilitare coordonate de FSN.

    Oprirea emisiei nu a avut loc nici macar in timpul Revolutiei. Numai conducerea statului poate opri emisia. Sistemul de relee de transmitere este urmatorul: emisia de la antena Televiziunii este preluata la Palatul Telefoanelor iar de aici la Casa Scânteii, unde este difuzata catre toata tara. Cand Televiziunea îsi inceteaza emisia obisnuita pe ecran apare grila de dungi verticale. La oprirea emisiei de la cele doua relee intermediare, de la Palatul Telefoanelor si de la Casa Scânteii, înseamna ca nu mai exista semnal în eter. In acest caz pe ecranelele televizoarelor apar „purici” si atat, lucru care nu s-a petrecut niciodata de cand exista Televiziunea, în afara situatiei din 13 iunie.

    Perceputa ca un semnal grav, încetarea emisiei a avut rolul hotarâtor de a genera convingerea ca în Capitala se petrec fapte mai teribile chiar decât în timpul revolutiei, cand emisia a functionat non stop. Autoritatea care poate hotari oprirea emisiei generale este conducerea statului. Ministrul Pentilie nu putea opri emisia decat in urma ordinului primului ministru sau al Presedintelui.

    Procedura guvernantilor arata si demonstreaza ca actiunea represiva a fost pregatita din timp ea având un caracter de lichidare a opozantilor politici si a celor din societatea civila mai ales a studentimii, ca nu s-a urmarit nici un moment respectarea dispozitiilor legale care prevad printre altele ca, pentru ca o persoana sa fie retinuta si lipsita în acest fel de libertate, este necesar ca mai întâi sa existe întocmit un dosar penal, ceea ce în cazurile respective nu a existat.

    Mai mult protestatarii retinuti la 13.06.1990 nici macar nu fusesera anterior sanctionati contraventional deoarece indiferent ceea ce sustineau organizatorii activitatii represive de la data mentionata, aceasta manifestare era un exercitiu democratic neplacut pentru ei dar care facea parte din ceea ce se accepta ca s-a obtinut cu ocazia revolutiei din decembrie 1989, respectiv dreptul de a exprima opinii inclusiv din categoria celor neplacute guvernantilor si de a protesta împotriva deciziilor lor.

    Asa cum am explicat deja, actiunea represiva si nu doar prima parte a ei concretizata în evacuarea Pieteii Universitatii a fost minutios organizata si sustinuta întrucât nu se poate accepta explicatia ca toate aceste preparative care au necesitat aprobari de la nivel foarte înalt au fost facute dupa terminarea actiunii de evacuare.

    Asa cum rezulta din probatoriul aflat la dosar în data de 11 iunie 1990, ca urmare a unei hotarârii luate anterior de catre seful statului Ion Iliescu si premierul interimar Petre Roman a fost convocata o sedinta de Guvern. Toti cei care au participat la sedinta sunt vinovati si implicati în represiunea din iunie 1990.

    Acestia sunt: Presedintele interimar Ion Iliescu, Premierul interimar Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, ministru de interne,general Chitac Mihai, seful Inspectoratului General al Politiei, general Diamandescu Corneliu, ministru apararii, general Victor Atanasie Stanculescu, seful Marelui Stat Major, generalul Vasile Ionel, seful S.R.I., Virgil Magureanu, Primarul General al Capitalei, Dan Predescu, Procuorul General, Gheorghe Robu, prim-vicepresedinte F.S.N., Nicolae S. Dumitru, Dan Iosif, etc. Gelu Voican Voiculescu, Nicolae S. Dumitru, Dan Iosif, Dan Predescu au avut sarcina si au luat legatura cu directorii de intreprinderi si a scoate muncitorii bucuresteni în strada împotriva altor cetateni, rezultånd clar dorinta de razboi civil.

    In data de 12.06.1990 la sediul Ministerului de Interne a avut loc o sedinta operativa condusa de Ministrul de Interne, general Mihai Chitac si seful S.R.I.,Virgil Magureanu.

    S-au trasat sarcini precise de reprimare. Documentele probatorii sunt la dosar. In documente reiese clar ca masurile ce s-au luat au fost ca urmare a sedintei de Guvern dupa data de 11.06.1990.

    Conform „Planului de actiune” realizat de gen. Mihai Chitac, pe prima pagina se mentioneaza misiunile stabilite pentru Procuratura Generala, care trebuia sa elaboreze si sa transmita la radio si televiziune un comunicat „prin care sa se ceara fortelor de ordine interventia pentru eliberarea pietei”, dar si „participarea la eliberarea pietei in dimineata zilei de 13.06.90 pentru a veghea asupra respectarii normelor legale”. In josul acestei pagini, Chitac a scris negru pe alb: „Intocmit pe baza Ordinului verbal al Presedintelui ales al României, Dl Ion Iliescu, dat în sedinta din 11.06.90, ora 16.00. Discutat si aprobat verbal de Prim-ministrul Guvernului Provizoriu-Dl Petre Roman în sedinta din 12.06.90, ora 12.00”.

    Deci se executau ordinele exprese ale Sefului Statului Ion Iliescu ale Guvernului si ce este mai grav a Frontului Salvarii Nationale – partid politic implicat direct în lupta electorala.

    In cursul serii de 12.06.1990, începând cu orele 22.00 pâna la orele 24.00, la sediul Politiei Capitalei a avut loc sedinta ordonata de premierul Petre Roman, la care au participat sefii sectoarelor si sectiilor de politie, implicate în evacuarea Pietii Universitatii.

    La aceasta sedinta s-au facut precizari de detaliu, privind misiunile ce reveneau fiecarei formatiuni si categorii de participanti, iar concomitent au fost convocati la sedii politistii si ceilalti militari desemnati pentru a participa la aceasta evacuare.

    La fila 12 din rezolutie se spune: In ziua de 12.06.1990, în baza comunicatului Procuraturii Generale a României si a hotarârii Guvernului, Ministerului de Interne în cooperare cu S.R.I., M.A.p.N., Ministerul Sanatatii si Primaria Capitalei, au trecut la realizarea planului privind degajarea Pietei Universitatii.

    Pentru îndepartarea a 40 de persoane de pe platoul din fata Teatrului National au fost convocate enormele categorii de forte descrise mai sus.

    Rezula clar scopul actiunii: REPRIMAREA.

    Citam din Rezolutie: In continuare, în ziua de 13.06.1990, conform planului, la ora 04.00, s-a realizat blocarea pietei cu 21 autovehicule grele si cordoane din cadre de politie.

    ……………………………………………………………………………

    Concomitent cu blocarea zonei Pietii Universitatii, s-a realizat patrunderea a doua detasamente formate din 300 militari în termen si 100 subofiteri de politie.

    Pentru îndepartarea a 40 de persoane s-a blocat Piata Universutatii cu 21 autovehicule grele si au fost trimisi sute pe militari !!!

    La pagina 13 a Rezolutiei se afirma: ‘’Pâna la ora 07.00, au fost retinute 263 de persoane, care au fost conduse pentru cercetare, initial la Serviciul Independent Politie Transporturi Bucuresti, iar ulterior, la cazarma Magurele’’

    Neadevarat, în tota ziua de 13.06.1990 s-au facut arestari în total 263 de persoane care au fost eliberate în jurul orei 18.00. Documente si declaratii de martor exista în dosar.

    In dosar se afla ca proba admisa, caseta cu înregistrarea dintre gen. Mihai Chitac si col. Diamandescu prin care se hotara: „sa se dea foc la autobuze asa cum s-au înteles cu presedintele (Ion Iliescu)”

    De asemenea se mai poate adauga faptul ca aceasta actiune în nici o tara din lume nu ar fi justificat implicarea presedintelui tarii si a primului-ministru fiind vorba despre o actiune politieneasca curenta, fie ca este vorba de una justificata sau nejustificata ca în cazul de fata.

    Implicarea lui Ion Iliescu si Petre Roman, ce ocupau functiile mentionate demonstreaza în mod indubitabil caracterul politic represiv al acelei actiuni si ca s-a urmarit nu atât eliberarea unui spatiu ce oricum urma a fi evacuate de protestatari în acea zi din proprie initiativa, din motivele deja expuse, cât mai ales reprimarea protestatarilor opozanti. S-a urmarit în mod direct uciderea victimelor, si s-a acceptat producerea rezultatului letal. Vinovatia lor pentru moartea victimelor rezida si din acceea ca au dat ordin sa se faca uz de arma, în conditii total ilegale.

    Numarul mare al efectivelor participante s-a dorit a reprezenta o demonstratie de forta care sa descurajeze pe viitor orice alta manifestare de acest gen si se poate concluziona fara teama de a gresi ca actiunea a fost gândita, planificata si executata în mod corespunzator din acest punct de vedere si mai ales ca ea a avut succesul scontat deoarece dupa interventia din 13.06.1990 nu au mai existat astfel de miscari de protest de amploarea manifestarii din Piata Universitatii.

    Un element care demonstreaza odata în plus ca s-a urmarit scopul mentionat este acela ca la interventia ce a avut ca scop declarat evacuarea unui numar de 40-60 de persoane neviolente din care într-o proportie semnificativa unii erau lesinati de foame la mod propriu, au fost folositi 1400 de membri ai fortelor de ordine, inclusive membri ai politiei militare si luptatori din Brigada Antiterorista. Prezenta efectivelor de politie militara si din cadrul SRI în mod cert nu putea fi asigurata fara ordine date de la un nivel superior celui al Ministrului de Interne care teoretic era competent sa efectueze activitatea.

    Se mai poate adauga ca folosirea efectivelor MAPN nu era justificata nici de necesitatea de a se actiona împotriva unor militari, nici de acea ca România s-ar fi aflat în stare de razboi cu cineva.

    Interventia televizata a presedintelui Ion Iliescu si oprirea transmisiunii T.V.R.la ora de mare audienta (fotbal – Campionatul Mondial) de catre generalul Stelian Pentilie, lucru care nu s-a întâmplat nici la Revolutie arata implicarea tuturor fortelor guvernamentale, a televiziunii si unei parti din mass-media în activarea scenariului Represiunii (ziarul Adevarul din 14.06.1990 sub semnatura ziaristului Sergiu Andon sustinea ca legionarii îmbracati în uniforme ataca institutiile statului).

    Sustinerile din cuprinsul Rezolutiei criticate conform carora fostul sef al statului nu a instigat pe nimeni la comiterea infractiunilor pentru care au fost efectuate cercetari au un caracter pueril si nesustinut de probe întrucît este de crezut ca procurori anchetatori cu experienta ar trebui sa aiba în vedere faptul ca în situatii de genul celei ce a facut obiectul cercetarilor în cauza finalizata cu acea rezolutie, nu se poate pune problema unei instigari directe între o persoana având functia de sef de stat si cea a tragatorului individual.

    În mod firesc trebuie sa se aiba în vedere ca prin modul în care a fost organizata actiunea la care au fost alocate forte disproportionat de mari fata de scopul declarat ce se dorea a fi realizat, s-a creat pentru toti participantii inclusive pentru acele persoane din structurile de forta ale statului care nu au participat la acea actiune, reprezentarea faptului ca se doreste cu totul altceva decât ceea ce se sutine verbal si oficial.

    Aceasta convingere a fost creata începând cu comunicatul Procuraturii Generale care cerea Ministerului de Interne într-o maniera imperativa si în afara competentei legale a acestei institutii sa actioneze pentru evacuarea Pietii Universitatii si continuând apoi cu sustinerile sefului statului conform carora cei care protestau fata de maniera nefireasca în care s-a procedat în dimineata zilei de 13.06.1990 cu ocazia locului mentionat, sunt legionari si ca manifestarile lor trebuiau tratate „ca atare”.

    S-au facut de asemenea afirmatii conform carora pe cladirea Politiei Capitalei ar fi fost arborat steagul verde legionar si ca protestul cetatenilor capitalei despre care nu s-a putut demonstra nici un moment ca ar fi avut un caracter violent, ar constitui o revolta legionara.

    Cercetarile efectuate în cauza au evidentiat faptul ca nici un moment pe cladirea Politiei Capitalei sau în alt loc din Bucuresti ar fi fost arborat vreun steag legionar sau verde si este de bun simt a se recunoaste ca de la Palatul Victoria unde se afla în acele momente seful statului si pâna la Politia Capitalei este imposibil sa vezi daca s-a arborat ceva si ce anume.

    Este cert ca manifestantii nu au actionat violent dar ca verbal ei au protestat fata de retinerea si agresarea unor oameni nevinovati si la fel de adevarat este faptul ca exista probe din care rezulta ca fortele de ordine si-au autoincendiat autobuzele din Piata Universitatii, în acest sens existând si înregistrarea transmisiei comunicarii radio efectuate de catre seful Politiei Române generalul Corneliu Diamandescu catre generalul Mihai Chitac în care îi cerea acestuia din urma sa-i aduca la cunostinta presedintelui ca ei dau foc la autobuze. Desi în înregistrare nu se mentioneaza despre ce presedinte este vorba, în mod logic si de bun simt este de presupus ca ministrul de interne nu urma sa informeze pe vreun presedinte de cooperativa agricola de productie sau de cooperativa mestesugareasca.

    Modul de dispunere al efectivelor, probele obtinute privind incendierea propriilor autovehicule de catre fortele de ordine si nu în ultimul rând felul cum s-a procedat la sediile institutiilor despre care s-a sutinut ca au fost atacte ulterior, demonstreaza faptul ca a fost o actiune de provocare dorindu-se sa se ajunga la tulburari sociale pentru a se crea conditiile si justificarea reprimarii în mod demonstrative si exemplar a opozantilor.

    În acest context apare foarte clar ca implicarea sefului statului Ion Iliescu în coordonarea persoanla a actiunilor fortelor militare inclusive a celor apartinând Ministerului Apararii Nationale, reprezinta dovada participarii acestuia la comiterea faptelor în legatura cu care au fost efectuate cercetari.

    În acest sens este relevanta înregistrarea din Jurnalul Actiunilor de Lupta existent la Ministerul Apararii Nationale si în care generalul schiopu a consemnat interventia sefului statului pentru trimiterea de tehnica de lupta, efective militare si distribuirea munitiei de razboi la aceste efective.

    Deoarece România nu se afla în stare de razboi scoaterea din cazarmi a trupelor Minsterului Apararii Nationale are un caracter nelegal si care prin el însusi a creat conditiile pentru ca aceste efective sa foloseasca munitia de razboi ce le-a fost distribuita din ordinul sau la interventia persoanei mentionate, împotriva altor persoane, aparand premizele unui macel si genocid împotriva propriului popor român.

    Sustinerea din Rezolutia emisa de procurori care invedereaza ca moartea celor patru victime si ranirea celorlalte trei nu are legatura cu activitatile fostului sef al statului si ca ea s-a produs ca urmare a unor initiative individuale, este lipsita de suport probatoriu deoarece analizând întreaga derulare a evenimentelor se poate constata ca s-a dorit si urmarit sa se ajunga la tulburari sociale care sa fie apoi reprimate cu ajutorul efectivelor militare care au fost folosite cu încalcarea dispozitiilor legale care stabilesc modul în care acestea pot fi folosite.

    Numarul real al celor decedati în ziua de 13.06.1990 este de 6 morti. Despre cazul IONITA VASILE decedat prin violenta si trecut initial ca ,,IDENTIFICAT’’ îngropat în Cimitirul Straulesti, descoperit de familie, procurorul militar Dan Voinea si procurorii care au semnat prezenta rezolutie nu amintesc nimic si nici cercetari nu au facut.

    Mai mult sunt de fapt 18 raniti prin împuscare, nu trei cum se afirma în Rezolutie, lucru care demonstreaza clar, înca odata, ca ancheta s-a facut superficial si nu a luat în calcul toate probele aflate în dosar.

    Afirmatiile facute, ordinele date, interventiile si modul de organizare al actiunilor demonstreaza pe deplin ca acele actiuni individuale la care se face referire ca au avut ca rezultat moartea victimelor sunt în strânsa legatura cu actiunile fostului sef al statului, Ion Iliescu si colaboratorilor acestuia.

    Moartea celor patru victime nu se poate sustine ca a fost justificata în vreun fel anume, aceasta cu atât mai mult cu cât cel putin în doua cazuri s-a produs prin împuscare din spate. Nici un moment nu s-a putut demonstra implicarea victimelor în actiuni violente îndreptate împotriva obiectivelor si efectivelor militare, cei decedati si cei raniti fiind cunoscuti cu o buna conduita în societate si fara antecedente penale.

    Se mai poate adauga ca este putin probabil ca vreunul dintre asa-zisii atacatori sa fi atacat actionînd cu spatele cladirile oficiale, sens în care se demonstreaza pe deplin caracterul criminal al actiunilor carora ei le-au cazut victime.

    Faptul ca în jurul orei 23.00 din elicopter s-au aruncat fiole lacrimogene impotriva populatiei pasnice care întâmplator se afla la acea ora pe strazile Bucurestiului arata înca odata dimensiunile actului provocator la care s-a recurs.

    INSTIGARE CLARA LA RAZBOI CIVIL

    Procurorii rusinosului NUP au ,,uitat’’ deasemenea mobilizarea facuta de Ion Iliescu, Petre Roman si conducerea F.S.N. cu ajutorul aparatului de stat, a zeci de mii de mineri si f.s.n.-isti. Cei care în zorii zilei de 14.06.1990 strânsi la Palatul Victoria au fost trimisi de Ion Iliescu sa terorizeze si maltrateze oameni nevinovati, sa devasteze sedii de ziare, sedii de partide, organizatii civice si sediile Universitatilor indicând-ul ca sef pe eroul miner Miron Cozma.

    Lui Ion Iliescu i se raportase deja la ora 23.30 ca în Bucuresti nu mai sunt protestatari pe strazi. In dimineata de 14.06.1990 putea sa multumeasca celor veniti si sa-i trimita acasa. Ion Iliescu i-a trimis însa sa sa ocupe Bucurestiul si sa provoace represiunea barbara din zilele 14-16 iunie 1990.

    Culmea, dramaticele evenimente petrecute în data de 13 iunie si 14 iunie, cu un specific tipic actiunilor de forta din vremea sovietelor s-au desfasurat exact în ajunul desfiintarii Pactului de la Varsovia. In dimineata zilei de 13 iunie, în jurul orelor 11.00, o delegatie militara a decolat spre Berlin, acolo unde avea loc sedinta Comitetului Ministrilor Apararii ai tarilor participante la Tratatul de la Varsovia. Delegatia era condusa de gen. col. Victor Stanculescu însotit de un numar de cadre din activul de vârf al Armatei: – gen. col. Gheorghe Logofatu – adjunct al MapN – gen. lt. Nicolae Eftimescu- sef al Directiei Operatii din M.St.M.- gen. mr. Paul Sarpe – sef al Directiei Informatii – col. Dumitru Mircea – sef al Biroului Special din Marele Stat Major. Sedinta militara de la Berlin avea ca obiectiv, ca si sedinta CAER desfasurata la Moscova, stabilirea conditiilor de destramare a Tratatului.

    La întoarcerea precipitata a generalului Stanculescu de la Berlin, chemat de urgenta de Ion Iliescu, in data de 14 iunie, sefului Armatei i s-a raportat de catre gen. Vasile Ionel ca in cursul noptii de 13/14 iunie, fix la ora 1,05, Armata era stapâna pe situatia din Capitala si ca problemele militare fusesera rezolvate.

    In data de 16 iunie 1990 generalul Stanculescu a sustinut ca si-a prezentat demisia de la sefia Armatei, cu ocazia unui raport înaintat lui Ion Iliescu în care, se afirma ca motivatie faptul ca, „în ultima perioada de timp, printre masurile principale pe care le-ati stabilit, nu s-a apreciat necesar sa fie consultata si persoana mea.” Aceasta delimitare a sefului Armatei din acea vreme fata de Ion Iliescu si fata de utilizarea abuziva a fortelor militare de catre acesta nu s-a facut cunoscuta decat tardiv. Faptul ca Stanculescu se gaseste acum condamnat si degradat în timp ce Ion Illiescu, beneficiar la NUP-ului Parchetului civil este liber si neatins nici macar cu o floare, zburdând în schimb prin China si manevrând în continuare din umbra viata politica nu poate fi decât o ironie amara a sortii.

    In opinia noastra vinovatia lui Ion Iliescu în incitarea la razboi civil si organizarea represiunii din iunie 1990 este clar dovedita prin probatoriul ce se afla la dosar.

    Referitor la cei ce au organizat, condus, executat ordine nelegale cei care au tras si au omorât oameni consideram ca trebuiesc cercetati toti nu în calitate de martori, ca pâna acum (cum s-a întâmplat, de exemplu cu Petre Roman sau Adrian Sârbu) ci de autori ai REPRESIUNII din iunie 1990.

    Faptul ca în pragul alegeri parlamentare s-a dat aceasta solutie de N.U.P. lui Ion Iliescu, dupa ce aproape un an nu s-a facut nimic în dosar, ne facem sa credem ca procurorii de caz executa dispozitii politice sau sunt corupti.

    Concluzii :

    Activitatile criminale din ziua de 13 iunie au fost în întregime pregatite, organizate si executate de catre autoritatile statului sub dirijarea constanta a lui Ion Iliescu: conducerea politica, Ministerul de Interne si într-o anumita masura si Ministerul Apararii Nationale; la actiunea criminala a acestora s-a adaugat mai tîrziu complicitatea Ministerului public si a Justitiei în general.

    Desi la ora actuala organizarea si desfasurarea acelor evenimente ar putea sa apara drept irationala – la acea vreme faptele descrise în aceasta Plângere au avut o logica foarte clara si cumplit de simpla – exterminarea fizica a oricarei opozitii politice si (re)instaurarea unui climat de teroare în care FSN – „noul organ de partid si de stat”, – sa poata guverna discretionar, strivind imediat orice tentativa de rezistenta din partea oricarui român, dupa modelul în care acelasi regim bolsevic mai actionase cu aproape 50 de ani în urma.

    Ion Iliescu nu a facut altceva decat sa aplice metodologiile învatate în tineretea sa revolutionara, aplicând cu strictete „masuri specifice” Fronturilor de sorginte moscovita, specializate în diversiune si dezinformare.

    Organele statului au fost folosite dupa bunul plac în acest scop. A camufla astazi vinovatiile, a-l scoate basma curata pe cel care a initiat si coordonat toate aceste actiuni înseamna a fi partas si complice cu Ion Iliescu. Daca procurorii de astazi îsi pot asuma o astfel de pozitie – prejudiciind miile de victime si batjocorind moartea unor oameni nevinovati – trebuie sa fie gata sa si plateasca la un moment dat.

    Concluzionam si cerem infirmarea în totalitate a Rezolutiei din 10.10.2008 prin care se dispunea neînceperea urmaririi penale fata de Ion Iliescu si alte persoane, continuarea cercetarilor privind toti morti si ranitii din ziua de 13.06.1990 (ce au legatura directa cu evenimentele) cercetari inclusiv sub aspect de genocid, rele tratamente, art. 357,323, Cod Penal asa cum am formulat plângerea penala colectiva promovata de Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România înca din anul 1997.

    Consiliul Superior al Magistraturii a constatat deja modul defectuos de cercetare în dosarele Mineriadei inclusiv rolul nefast al procurorului militar Dan Voinea cel care a tergiversat si cercetat superficial acest dosar. Pentru faptele sale procurorul Voinea urmeaza sa fie si sanctionat.

    Procurorul General al României a cerut public revocarea acestuia, printre altele si datorita analizei modului în care acesta a „lucrat” Dosarul Mineriadei.

    Constatam cu regret ca acelasi mod defectuos de lucru si l-au însusit si procurorii Gheorghe Stan, Marius Dan Foites si Iuliu Molcut, procurori care au refuzat sa faca cercetari complete, sa audieze martori importanti, sa ia în considerare probe semnificative si sa faca o încadrare corecta asupra Represiunii din iunie 1990.

    O solutie asemanatoare referitoare la acest dosar a dat si procurorul militar Dan Voinea în decembrie 1998, solutie ce a fost infirmata în anul 1999.

    Domnule Prim procuror Marius Iacob, solicitam infirmarea solutiei si trecerea Dosarului unui colectiv de procurori competenti si neaserviti politic.

    Deasemenea va rugam sa luati masuri de ordin administrativ pentru profesionalizarea cadrelor din subordine, pentru a nu calca pe urmele cunoscutului procuror Dan Voinea.

     

    Cu deosebita stima si consideratie

     

    In numele victimelor

    Presedinte A.V.M.R , Viorel Ene

     

  • FACEBOOK

  • STATISTICI SITE

  • Taguri

  • Calendar

    decembrie, 2017
    L Ma Mi J V S D
    « Oct    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Comentarii Recente

  • Articole Recente

  • Categorii